“Sunt parinte, imi place si mie sa ma joc”

0
731

1d1408e4e294e66373eaa690c4062382_XL.jpg

In ziua de astazi din ce in ce mai multi copii se joaca singuri, din ce in ce mai putini parinti se joaca cu copilul lor. Adultii de multe ori nu mai au timp pentru a spune povesti copiilor, sau agitatia si grijile de zi cu zi ii preocupa in asa masura incat parca nu mai au suficienta energie si timp sa ofere si pentru acest lucru cu regularitate. Ofera copiilor jucarii complicate, jocuri multimedia, gadgeturi electronice etc… obiecte care au scopul de a satisface dorinta din sufletele copiilor lor. Jucariile sunt din ce in ce mai complicate, mai finisate si vin la pachet cu o poveste a lor deja definita, de cele mai multe ori o fantezie, care este livrata copilului ca o hrana “gata digerata” (ex: papusile Barbie cu accesorii si povestea lor), nepermitandu-i sa creeze o fantezie despre jucarie, pe care sa o proiecteze asupra jucariei.

De cele mai multe ori procedam asa ca parinti poate din comoditate sau din dorinta de a satisface rapid dorintele copiilor. Rareori ne ridicam problema impactului pe care acest fel de a relationa cu cei mici impacteaza viata lor afectiva. Uitam adesea forta pe care o are nevoia copilului de a se identifica cu cineva (parinte, personaj) in drumul de a se defini pe sine ca persoana. Un astfel de obiect- cadou primit, contine o poveste gata prelucrata care ii este introdusa copilului ca o realitate, la care acesta are tendinta sa se raporteze.; i astfel copilul va dori sa semene cu un razboinic dintr-un joc video sau cu o cantareata dintr-un serial TV. Acestea sunt personajele care ii sunt introduse copilului si cu care acesta se va identifica. Aceasta este realitatea lui, jocul copilului este ceea ce mai tarziu la adult va deveni realitatea cotidiana. Copilul nu va putea sa se regaseasca pe sine din identificarea cu personajul cu care se identifica decat daca parintele ii ofera si alternative. Am putea sa-i oferim o relatie autentica cu noi insine ca parinti si ca persoane reale, sa ne oferim pe noi ca personaje de identificare, iar aceasta o putem face doar relationand cu ei. Inlocuind un joc/jucarie prea sofisticata (si povestea pe care o implica ea) printr-o jucarie simpla (plastilina, creioane de colorat, acuarele, jucarii de lemn…) ramane ca povestea acestei jucarii simple sa fie creata de parinte impreuna cu copilul (“sa ne jucam de-a…”), sa fie fantazata impreuna intr-un proces de creatie in joc. Copilul va proiecta in acest tip de fantezie-poveste creata impreuna cu adultul o parte din lumea sa interioara, din dorintele si temerile sale si va prelua din relatia de joaca un model de relatie dupa care va functiona psihologic mai departe in viata. Mai mult, datorita simplitatii jucariilor, copilul va putea sa transforme in jocul si in fantezia sa acel obiect in orice si-ar dori sa fie, lucru pe care nu il poate face in cazul unei jucarii sofisticate (o papusa Spiderman nu poate fi decat Spiderman, o bucata de lemn poate fi un baston, un pistol, o sabie, o racheta… etc).

Copilul isi va dezvolta prin acest joc imaginatia, creativitatea si capacitatea de a relationa cu alta fiinta vie si reala- adultul, parintele sau. Jucandu-se astfel, in fantezia jucata, copilul va pune lucruri din mintea si sufletul sau, pe care parintele i le valideaza si i le va returna intr-o maniera blanda si continatoare. Copilul va lua la cunostinta astfel aspecte afective din el cu care se joaca impreuna cu adultul si invata sa le tolereze, sa le descopere, sa le exploreze prin joc si sub supravegherea adultului sa faca legatura mentala intre fantezia sa si realitatea adultului care va deveni treptat si a lui. Altminteri, copilul va ramane prins intr-o fantezie imaginara in relatie cu o jucarie inerta, iar capacitatea sa de a se adapta la realitatea care il asteapta va fi limitata.

 

Autor: Mircea Alexandru Zgardau

>>> Te invităm să evaluezi acest articol:

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent