Psihoterapia experientiala a copilului

0
728

85217272b4e7187cce0880e98f060661_XL.jpg

Psihoterapia copilului s-a dezvoltat initial ca ramura a psihoterapiei adultului, insa a cunoscut o serie de delimitari datorate cunoasterii mai profunde a dinamicii dezvoltarii personalitatii. In toate tipurile de terapie este importanta intelegerea semnificatiei unui anume tip de comportament, invatarea copilului sa faca mai bine fata problemelor sale emotionale si sprijinirea maturizarii personalitatii.

Accesul la functia sanogenetica, de care vorbea Carl Rogers, poate fi mai usor in cazul copilului decat la adult datorita nefinisarii mobilitatii structurii psihice si potentialului dinamic evolutiv, cat si faptului ca rezistentele si mecanismele lor de aparare nu sunt foarte puternice.

De asemenea, se considera ca acum este posibila corectarea unor mecanisme de aparare distorsionate, deblocarea altora, eliminarea eventualelor stagnari, regresiuni, deviatii in formarea personalitatii.

In psihoterapia experentiala, care ocupa o arie extrem de larga in asistarea copilului si a familiei sale, scopul final este de a-l ajuta pe copil sa fie constient de sine si de existenta sa in lume. Se urmareste deblocarea procesului de evolutie normala, ajutand copilul sa intre in contact cu nevoile sale neconstientizate, realizarea unei mai bune acceptari de sine ca persoana si in relatie cu lumea. Se considera, in acest sens, ca in baza constientizarii, autoacceptarii si a dreptului de a fi asa cum esti, organismul poate creste, iar interventia fortata retardeaza acest proces.

Psihoterapia ii ajuta pe copiii cu tulburari emotionale, de comportament si adaptare intr-o varietate de moduri: primesc suport emotional, isi inteleg sentimentele si problemele, isi rezolva conflictele cu alti oameni, incearca noi solutii la problemele vechi.

Procesul de lucru cu copilul este unul curgator, amabil, prietenos. Tratamentul fiecarui copil este unic si diferit, asa ca procesul terapeutic trebuie sa fie un proces foarte flexibil. Fiecare terapeut isi va gasi propriul stil in realizarea unui balans intre sesiuni directive si ghidate, pe de o parte, si cele permisive, in care sa-l lase pe copil “sa conduca”, pe de alta parte.

ETAPELE PROCESULUI TERAPEUTIC SUNT:

1. Evaluarea si strangerea informatiilor – are ca prim tel stabilirea aliantei terapeutice intr-un mediu securizant, predictibil, care-i permite copilului sa se dezvaluie pe sine. De asemenea, aceasta etapa terapeutica are si o valoare diagnostica prin strangerea de informatii din mai multe surse (copil, familie, scoala, medic de familie). Evaluarea si strangerea de informatii se fac permanent in cadrul demersului terapeutic.

2. Stabilirea ipotezelor si a obiectivelor terapeutice – plecand de la analiza informatiilor, terapeutul formuleaza ipoteze cu privire la: masurile educative pe care parintii le aplica copilului, aliantele si conflictele intrafamiliale, polarizarea rolurilor si stabilirea granitelor intergenerationale, valoarea simbolica a simptomelor, dinamicile emotionale si inconstiente in sistemul familial, comunicarile perturbate si dublele mesaje. Din evaluarea psihologica, anamneza, interviul preliminar cu parintii si cu copilul, terapeutul clarifica obiectivele terapeutice, care sunt de trei tipuri: din perspectiva parintilor, din perspectiva copilului si din cea a terapeutului. Atat ipotezele cat si obiectivele, se pot schimba pe masura progresului terapeutic.

3. Interventia terapeutica propriu-zisa – se remarca ca fiind etapa activa, lucrativa si facilitatoare de schimbare. Folosirea tehnicilor expresive contribuie la eliminarea blocajelor in comunicarea verbala si copiii isi pot dezvalui direct sau simbolic sentimentele, trairile si credintele, intr-un mod deschis, ceea ce duce la integrarea personalitatii. Aceste tehnici stimuleaza creativitatea copilului, iar creativitatea umana este limbajul primar pentru realizarea insight-ului si vindecarii. Ceea ce copilul exprima prin desen, modelaj, povesti, drama poate arata fanteziile sale proprii, anxietatile, fricile, frustrarile, atitudinile, paternurile de comportament si de gandire, impulsurile, resentimentele, dorintele, nevoile si sentimentele sale. Adesea, proiectia va fi singura cale prin care copilul vorbeste despre el insusi.

Metodele expresiv-creative sunt vehicule care aduc continuturile inconstientului la nivelul constiintei prin intermediul simbolurilor. Acest limbaj simbolic urmeaza a fi decriptat de catre terapeut. De aceea este extrem de important cum el manipuleaza acest material. Explicarea si interpretarea sunt considerate fara temei daca nu sunt direct percepute si simtite de catre copil. Terapeutul experentialist nu-i interpreteaza copilului materialul pe care acesta il ofera prin proiectie, desi el traduce pentru sine ceea ce aude si ce vede, pentru a ghida interactiunea sa cu copilul. Astfel terapeutul trebuie sa-si dezvolte o buna relatie intre Eul actor si Eul spectator. Cu alte cuvinte, el se afla pe de o parte, implicat activ in dialogul si jocul cu copilul, fiind o prezenta stimulatoare si pe de alta parte, observa si, atunci cand este nevoie, directioneaza firul procesului diagnostic sau terapeutic.

Prin realizarea de asociatii intre tehnicile expresive si situatiile din viata reala a copilului sau, altfel spus, prin echilibrarea elementelor din joc, fantezie si desene cu constringerile realitatii, creste capacitatea copilului de a fi constient de sine si de existenta sa in lume.

In Psihoterapia Experentiala a Unificarii(P.E.U.), experienta este cheia constientizarii, mai ales in lucrul cu copii. Exercitiile provocative ii focalizeaza pe copii intr-o anumita experienta in care pot constientiza cum fac si ce fac pentru a-si perpetua si intretine un anumit comportament dezadaptativ si-si pot asuma apoi responsabilitatea unor roluri si actiuni mai adecvate situatiei. Dna. Prof. univ. dr. Iolanda Mitrofan considera ca provocarea si experimentarea reprezinta prima etapa a procesului terapeutic in P.E.U.. In conceptia sa, “aceasta secventa initiala consta in lansarea exercitiului sau pretextului situational provocativ, metaforic – simbolic, corporal sau verbal, cu sau fara suport creativ artistic, de tip improvizatie sau relativ structurat, angajand participantii intr-o experienta “aici si acum” de focalizare, autoobservare, traire si autorevelare/autodescoperire. Efect: constientizare de sine largita. Se concretizeaza in insighturi revelatorii prin intrarea in contact cu Sinele profund, cu partile de umbra ale Eului (reprimate, negate, deplasate, proiectate, distorsionate, respinse, neacceptate). Se constientizeaza starea de incongruenta interna, de divizare la nivel intrapsihic, intre exprimarea verbala si cea corporala, intre masca socio-comportamentala si realitatea nevoilor, trairilor, perceptiilor si gandurilor. Prin exersarea autoobservarii in prezentul situatiei sau scenariului provocativ se dobandeste experimental starea de martor simultana cu experienta traita, ceea ce permite spontan accesarea inconstientului si actualizarea celor mai semnificative informatii conectate cu emotii si sentimente blocate – tot atatea resurse energetice si creative potentiale.

In terapie se vorbeste de trei tipuri de schimbari: schimbari comportamentale (modul in care copilul se comporta si actioneaza, cum se relationeaza cu alti oameni sau obiecte din spatiul sau de viata), schimbari cognitive (capacitatea de a se intelege pe sine si pe cei din mediul sau, de a identifica ceea ce este important vs. ceea ce nu este important), schimbari emotionale (referitoare la confortul, fericirea si satisfactia copilului).

4. Incheierea terapiei – are ca scop consolidarea si intarirea castigurilor obtinute. Conform terapeutului american Robert Leve (in “Child and Adolescent Psychotherapy”, 1995), pentru a sti daca este momentul oportun pentru finalul terapiei, este bine sa se cunoasca daca:

• Problemele emotionale ale copilului sunt sub control – copilul a invatat sa-si controleze comportarile impulsive si are o mai buna toleranta la frustrare.

• Nivelul de gandire al copilului este adecvat varstei – buna intelegere a cauzei si a efectului, judecarea realista a situatiilor si capacitatea de discriminare a importantului de neimportant in viata sa.

• Nivelul fanteziei copilului este adecvat pentru incheierea terapiei – fanteziile adecvate varstei indica creativitate, fiind un mod natural de a lucra cu conflictele si un semn al adaptarii si cresterii emotionale. Un copil normal recunoaste diferenta dintre fantezie si realitate.

• Copilul are abilitatea de a invata din traume emotionale – copilul poate tolera schimbarile care au loc in viata sa si chiar poate beneficia de ele, acesta invatand reactii emotionale noi si mai adaptative, care anunta o prognoza pozitiva pentru viitor.

• Copilul poate sa-si revina din traume emotionale – copiii normali au abilitatea de a trece peste suparari si de a se intoarce la un echilibru emotional normal.

Aceasta etapa a procesului terapeutic utilizeaza in mod special familia ca resursa echilibranta si de consolidare a progreselor terapeutice si integratoare. Parintii sunt o parte integranta a tratamentului inca de la inceput si rolul lor pe parcursul terapiei este esential in mentinerea tratamentului si atingerea unor teluri pozitive, ei devenid niste coterapeuti. Practic, terapia copilului este in realitate o terapie de familie centrata pe copil, iar asistarea relatiilor perturbate ale cuplului parental sau ale intregului sistem familial extins (bunici, frati, rude implicate) constituie cheia succesului terapeutic si a mentinerii unor efecte pozitive.

Toate aceste etape au urmatoarele teluri comune:

– Reducerea problemelor emotionale sau de comportament ale copilului;

– Imbunatatirea adaptarii la scoala;

– Imbunatatirea stimei de sine.

 

Autor: Ioana-Corina MARCU

>>> Te invităm să evaluezi acest articol:

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent