„Piticii zei” ai lumii 4.22/5 (3)
4.22/53

0
306

 

Puterea este un puternic afrodisiac, un izvor de fericire dar și de neliniște. În epocile de antichitate și ev mediu exista o întrepătrundere între „timpul istoric” și „timpul mitologic‟. De fapt primele scrieri care au făcut referire la trecut au fost elaborate pentru a explica apariția lumii, a omului. Aceste scrieri prezintă zeități care au creat universul. Găsim astfel consemnat timpul mitologic al creației.

Datorită întrepătrunderii menționate mai sus, regii au ajuns să fie considerați zei. Un proverb babilonian spunea că omul este umbra zeului, sclavul este umbra omului, iar regele este asemenea cu zeul. Pentru egipteni faraonul era fiul zeului Ra. Zeul aztec Quetzalcoatl (șarpele cu pene), a fost și zeu și rege. Acești regi au obsedat istoricii și continuă să uimească prin setea lor nesfârșită de putere.

O examinare atentă a tiranilor demonstrează că treaba lor nu era deloc una ușoară. Puterea absolută nu poate fi menținută altfel decât prin violență. Excesul de putere era adevărata dovadă a puterii. Pentru a-și asigura controlul asupra supușilor și pentru a păstra tronul tiranii trebuiau să fie cruzi. Istoria ne oferă destule exemple. Împăratul persan Darius I a fost nevoit să poarte șapte ani de războaie și să înfrângă nouă pretendenți la tron pentru a-și unifica imperiul .Alexandru cel mare obișnuia să distrugă regatele care i se opuneau. De fapt acest mare cuceritor chiar de la începutul domniei a șters Teba de pe fața pământului în momentul în care s-a răsculat.  În perioada medievală Grigore de Tours, în Istoria Francilor ne povestește despre regele Clovis căruia un supus, general de-al său ia refuzat o dorință. La o perioadă scurtă de timp regele a ucis acest general în fața celorlalți, „inspirându-le prin această faptă o mare teamă față de el”.

Se observă din cele spuse că liderii care dețineau puterea absolută apelau deseori la violență pentru a-și intimida adversarii sau supușii. La fel stau lucrurile și în privința dictatorilor contemporani.

Un alt mod prin care conducătorul își menținea și consolida puterea era acela al asemănării cu alți mari conducători din istorie. Apărea astfel un transfer de legitimitate. Împărații romani au păstrat în titulatura lor termenii Cezar și Augustus, cu referire clară la cei doi mari conducători romani. Regele Germaniei, Otto al III-lea la dezgropat pe Carol cel mare și i-a luat acestuia crucea de aur ce-i atârna la gât și veșmintele care nu putreziseră. Tot regele Otto al III-lea a dat scaunul pontifical prietenului său Gilbert, care și-a luat numele de Silvestru, papă contemporan cu Constantin cel mare.

În aceste condiții în care marii liderii erau nevoiți să ducă lupte sau erau obsedați de noi bogății și de extinderea imperiului, este greu de crezut că tiranii erau fericiți. Această poftă de putere care nu pare să aibă limite, este bizară și cu siguranță aduce stări de insomnie și anxietate.

Siddharta Gautama reprezintă un caz special. Acest  prinț a renunțat la putere și a dus o viață de privațiuni, petrecând un timp însemnat meditând. Deși decizia viitorului Buddha ar fi de neînțeles pentru ceilalți conducători absoluți din lume, putem spune că a fost una corectă. Cu siguranță prințul Gautama nu avea calitățile unui monarh apsolut, dar a fost un mare intelectual și lider religios.

Este interesant faptul că nici unul dintre marii cuceritori din istorie nu a reușit să iși asigure o faimă la fel de mare precum ceea a lui Buddha. Succesul acestora bazat pe un aparat represiv și pe violență în genere sa dovedit efemer, mărginit. După moarte tiranii sunt uitați.

>>> Te invităm să evaluezi acest articol:

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent