Mecanismele interventiei psihologice in cazul stresului posttraumatic 4.93/5 (23)
4.93/523

0
2983

Motto: Din vulnerabilități va veni puterea ta (Sigmund Freud)

În literatura psihologică modernă nu există o abordare unică pentru definirea conceptului de mecanism psihologic. Mecanismele psihologice sunt prezentate ca fiind: un sistem de factori, mijloace psihologice; modalităţi funcţionale. Cu toate acestea, frecvent mecanismul psihologic este conceptualizat ca „o descriere subiectivă” sau „reflecţie al proceselor obiective” ce are loc la nivel subiectiv şi asigură interacţiunea „om – mediu” [15]. În psihologie, termenul de „mecanism” mai este abordat ca fiind un sistem de factori, mijloace psihologice asigurând unul sau mai multe procese de manifestare a proprietăţilor psihice, diverse modificări psihice [21].

Л.И. Анцыферовa atribuie mecanismului psihologic noţiunea de modalitate funcţională de restructurare a personalităţii [apud 21], înrădăcinată în psihologia structurii sale, în rezultatul cărora:

  • apar o varietate de neoformaţiuni psihologice;
  • se majorează sau se micşorează nivelul de organizare a sistemului personal,
  •  se schimbă modul său de funcţionare.

Mecanismul psihologic invocă o anumită structură formată din interdependenţa proprietăţilor psihice şi a stărilor de personalitate, ce pot în anumite condiţii intra în acţiune.

        Mecanismul psihologic reprezintă nu o simplă constatare a acestor procese, dar relevă caracteristicile lor informative şi funcţionale. Funcţia pe care o realizează mecanismul psihologic este cea de reglementare a interacţiunii umane cu mediul, în contextul gestionării diferitor niveluri energetice. A dezvălui un mecanism – înseamnă a pătrunde în structura (constituţia) sa interioară; a stabili interrelaţia şi interdependenţa părţilor componente sau elementelor întregului sistem şi prin intermediul lui a înţelege şi explica esenţa unui obiect (proces), necesitatea cursului său firesc, producerea sa inevitabilă în cadrul unor anumite condiţii.

În cadrul cercetărilor ştiinţifice realizate în  Sectorul Asistența Psihologică a Educației, (Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei) au fost sistematizate mecanismele ce intervin la etapa reabilitării psihologice în cazul stresului posttraumatic (PTSD) la copii şi adolescenţi.

          Reabilitarea psihologică – reprezintă o activitate de construire sau refacere a unor abilităţi, constituind un proces continuu, ce are loc treptat. Activităţile de reabilitare psihologică în urma traumei experenţiate e necesar de a fi direcţionate spre diminuarea stărilor afective nefavorabile, procesarea emoţiilor traumatice, analiza şi reevaluarea cogniţiilor negative şi învăţarea unor noi abilităţi de autoreglare emoţional-volitivă; comunicare asertivă; formarea strategiilor de comportament eficient în situaţii dificile de viaţă etc.

Reabilitarea psihologică în urma experenţierii unei traume implică activităţi de prevenţie, consiliere individuală şi de grup; dezvoltare psihologica și mediere (trainingurile psihologice de gestionare a emoţiilor, managment al stresului etc.) şi terapie individuală (grup, după caz). De asemenea, depăşirea consecinţelor traumei psihologice presupune simbioza activitaţilor individuale cu cele de grup, axându-se pe deplasarea focusului de la stările psihice nefavorabile, gândurile autodistructive, izolare pe oportunitatea de a identifica şi exprima propriile emoţii, aprecierea valorii resurselor personale şi activizarea lor, cunoaşterea persoanelor noi; posibilitatea de a fi în rolul celui ce oferă ajutor, descoperirea soluţiilor optimiste de soluţionare a problemelor fiind susţinut de grup etc.

În cadrul activităţilor de reabilitare psihologică în urma traumei intră în acţiune o diversitate de mecanisme psihologice ce ajută la restabilirea stării de bine a beneficiarului. În continuare, vom evidenţia cele mai semnificative mecanisme de intervenţie psihologică în cazul copiilor şi adolescenţilor cu stres posttraumatic, unele din ele fiind prezente și la adulți:

  •   afilierea socială în contextul prevenirii şi depăşirii traumatizarii;
  •  conştientizarea, identificarea şi exprimarea emoţiilor;
  • identificarea şi revizuirea gândurilor disfuncţionale;
  • reacţionarea emoţională după un evenimentul traumatic;
  • castharsis-ul încordărilor emoţionale;
  •  insight-ul – ca urmare are loc modificarea comportamentului;
  •  comunicarea intrapersonală cu propriul „Eu”;
  • idenificarea, actualizarea şi activizarea resurselor interne proprii;
  •  ataşamentul afectiv;
  •  conştientizarea nivelului trebuinţei de comunicare si gradului de satisfacţie în cadrul procesului de comunicare;
  • descărcarea dominantei sau crearea unui alt focar, mai puternic ce va concura cu cel anterior;
  • formarea şi dezvoltarea comportamentelor coping (adaptare): strategiilor şi resurselor coping şi anume copingul pozitiv, activ, centrat pe soluţionarea de probleme;
  • transferului problemelor, contra transferului şi relaţiei cu clientul;
  • procesul de conversie a traumei în autodezvoltare personală;
  • modificarea orientărilor valorice.

Mecanismele de intervenţie psihologică în cazul stresului posttraumatic la copii enumerate anterior, se regăsesc în cadrul programelor de training, metodelor, tehnicilor de depăşire a psihotraumei în tandem cu alte mecanisme, şi mai rar se pot identifica în formă individuală (mai multe mecanisme se pot produce în cadrul unei tehnici). De asemenea, un singur mecanism poate interveni în cadrul mai multor metode, tehnici.

Activitatea psihologului şcolar la etapa de prevenţie a dezvoltării stresului posttraumatic se va centra pe împlinirea nevoii de afeliere socială, fortificarea ataşamentului afectiv, exprimarea deschisă a emoţiilor, conştientizarea nivelului trebuinţei de comunicare si gradului de satisfacţie în cadrul procesului de comunicare etc.

În procesul de consiliere a persoanelor traumatizate se vor utiliza unele elemente de consiliere psihodinamică, în contextul cărora se va ţine cont de două momente cheie: castharsis-ul şi insight-ul. Catharsis-ul este o descărcare de natură emoţională a tensiunii şi anxietăţii prin retrăirea în plan psihic a experienţelor trecute [3, p.14]. Acest mecanism se realizează în cadrul hipnoterapiei, ce era utilizată de Sigmund Freud în scopul depăşirii stresului posttraumatic. Producerea catharsisu-lui se realizează şi prin intermediul metodei agendei în cadrul temelor pentru acasă propuse clienţilor [14] – ce contribuie la conştientizarea stărilor emoţionale, gândurilor, motivelor în diferite situaţii, eliberarea de încordări emoţionale, înlăturarea emoţiilor negative şi permite analiza situaţiei şi selectarea unor alternative de comportament. Mecanismul catharsis-ului se regăseşte şi în contextul tehnicii bihevioriste „Expunerea liberă” sau „Povestirea directă” [16, p.275]. Scopul povestirii istoriei traumatice este nu numai exprimarea emoţiilor, reconstruirea istoriei traumatice, transformarea, dar şi integrarea ei.

          Insight-ul sau iluminarea bruscă rezidă în descoperirea intuitivă de către client a surselor şi motivelor ascunse (structurate în copilărie şi de natură inconştientă) ce stau la baza coportamentelor sale [3]. Scopul consilierii de tip psihanalitic este de a îndruma clientul în înţelegerea a ceea ce se află în inconştient. Procesul de atingere a insightu-lui după Hutchinson (1950) implică patru etape:

·            Etapa pregătitoare

1.                trăirea sentimentelor de frustrare, anxietate şi disperare;

2.                activitatea de căutare (prin tatonare şi eroare) a unei soluţii;

3.                recăderea în vechile modele comportamentele şi de gândire.

·            Etapa de incubaţie

1.                dorinţa de a fugi de problemă;

2.                lipsa de motivaţie/ de rezistenţă în rezolvarea problemelor.

·            Etapa de iluminare:

1.                problema devine clară pentru subiect;

2.                clientul identifică soluţia.

·            Etapa de evaluare şi elaborare a soluţiei:

1.                confruntarea soluţiei cu criteriile exterioare furnizate de realitate.

Mecanismul insightul-ui se realizează prin intermediul următoarelor modalităţi: tehnica transferului; tehnica restructurării cognitive, tehnica metaforei etc.

În cadrul consilierei psihologice a clienţilor cu PTSD se va ţine cont de următoarele direcţii:

·                    Concentrarea pe semnificaţia curentă ale prejudiciului (prezent) şi evitarea regretelor pentru deciziile şi acţiunile din trecut.

·                    Deplasarea comportamentului de la orientarea spre trecut – la orientarea spre viitor, deplasarea gândirii de la orientarea spre traumă, la orientarea spre Eu.

O importanţă deosebită în cadrul abordărilor psihodinamice se acordă transferului, contratransferu-lui şi relaţiei cu clientul [11]. Se presupune că o alianţă terapeutică puternică ajută la crearea unui mediu sigur în care clientul poate ajunge să înţeleagă impactul traumei asupra sinelui. În plus, un asemenea mediu poate ajuta la reducerea componentei afective puternice asociate traumei şi la facilitarea integrării ei în credinţele actuale şi expectanţele viitoare ale clientului. Mecanismul schimbării în acest context este transferul amintirilor traumatice în relaţia terapeutică, unde pot fi procesate în întregime [11].

Stresul major provoacă formarea în creier a unui focar intensiv de excitaţie numit dominantă – influenţând toate activităţile organismului uman, comportamentul şi gândurile sale în ansamblu. Persoana stresată este copleşită în mod intrusiv de gânduri negative şi emoţii de furie, nelinişte, tensiune. Pentru a diminua încordarea este necesar de a descărca dominanta sau a crea un alt focar, ce va concura cu cel anterior [20, p.69]. Psihologul se va orienta la analiza situaţiei individuale şi selecta, propune o serie de procedee menite să distragă şi să formeze altă dominantă, mai puternică. Cu cît activitatea propusă de psiholog este mai captivantă şi semnificativă pentru client, cu atât mai uşor persoana dată îşi va mobiliza forţele sale pentru formarea unei dominante noi. O sursă importantă de emoţii pozitive sunt hobby-urile şi alte activităţi ce produc satisfacţie. Acest mecanism se realizează prin intermediul tehnicii „distragerea atenţiei” [2].

În acest context, menţionăm că psihologul român M. Turliuc evidenţiază etapa detaşării de traumă în care terapeutul susţine client – ul în efortul său de a dezvolta un plan constructiv de viaţă în care trauma să – şi piardă locul central [12].

Ataşamentul afectiv reprezintă un mecanism primar de protecţie împotriva traumei la copii. Termenul de ataşament a fost introdus de John Bowlby (1959) pentru a descrie legătura afectivă şi durabilă dintre indivizi, adeseori între mamă şi copil. În momentul unei situaţii nesigure, de stres creşte necesitatea de a căuta apropiere şi contact cu persoanele de referinţă. Copiii cu tipul de ataşament sigur sunt mai echilibraţi psihologic, mai puţin suferă de tulburări psihice şi nu fac parte din grupul de risc pentru a dezvolta stresul posttraumatic (PTSD), chiar dacă au experenţiat unele evenimente de stres major.

Comportamentele coping (adaptare) sunt examinate în psihologia rusă şi română ca fiind mecanisme psihologice semnificative în depăşirea situaţiilor de stres. De această componentă se va ţine cont în cadrul activităţilor de reabilitare complexă: psihologică, socială, pedagogică şi medicală a victimelor unor situaţii de stres major. În cadrul activităţilor de reabilitare psihologică în urma traumei se va pune accentul pe dezvoltarea şi formarea srategiilor de coping pozitiv (discuţii cu prietenii şi specialiştii; informaţie despre aceasta stare şi căile de depăşire; exerciţii fizice, metode de relaxare: exerciţii pentru respiraţie, pentru relaxarea musculară, plimbări în natură, ascultarea muzicii liniştite, rugaciune etc.). Copingul pozitiv include un complex de acţiuni ce ajuta la reducerea anxietăţii (altor reacţii) şi face posibil îmbunătăţirea situaţiei într-un mod ce nu dăunează recuperării în perspectivă [22].

Se va evita copingul negativ, aşa cum ar fi: izolarea, tăcerea, fumatul, mâncarea în exces, dependenţa de muncă, comportament agresiv, deviant, substanţele narcotice, alcoolul etc. Ele pot reduce suferinţă pe termen scurt, însă pe termen lung aceste acţiuni negative de adaptare vor contribui la consolidarea schimbărilor negative de durată.

Paradigma cognitivistă relevă caracteristicile copingului pornind de la două premize esenţiale:

  1.  copingul presupune efort conştient, îndreptat asupra modului în care situaţia stresantă este percepută, prelucrată, stocata
  2. copingul presupune o anumită procesualitate, etapizare, ce se concretizează în: anticiparea situaţiei (evaluarea costului confruntării); confruntarea propriu-zisă şi redefinirea situaţiei prin prisma confruntării; analiza semnificaţiei personale a situaţiei post-confruntare [10].

Comportamentele de rezistenţă la stres mai sunt consemnate ca un rezultat de interacţiune dintre strategiile coping şi resursele coping [24]. Resursele coping desemnează caracteristici stabile de personalitate, ce contribuie la dezvoltarea metodelor de depăşire a stresului. Strategiile coping sunt metode de influenţă a factorilor ce apar ca un răspuns a personalităţii la un pericol [24, p.141].

Comportamentele coping a copiilor reprezintă o diversitate de modele de reacţionare comportamentală a personalităţii la multiple situaţii în sferele dominante ale comunicării şi activităţii, ce se fundamentează pe aprecierea cognitivă a situaţiilor frustrante şi resurselor personale, în scopul depăşirii evenimentelor traumatice [25]. Determinarea mecanismelor coping are loc prin intermediul testului diagnostic „Chestionarul modalităţilor de coping” elaborat de R. Lazurus; L. Folkman.

Mecanismul ce include resursele şi strategiile coping se realizează prin intermediul Programului Discovery [13, p.14] – modalitate de lucru în grup cu minorii traumatizaţi propusă de profesorul de la Gallaudet University din SUA – Jean Berube. Programul oferă posibilitatea acumulării de cunoştinţe şi deprinderi prin intermediul unor metode interesante. Scopul programului dat este de a modifica comportamentul adolescentului prin exercitarea influenţei directe nu asupra comportamentului, dar a reprezentărilor minorului despre sine însăşi [13]. Pentru dezvoltarea la copii a simţului autoeficacităţii, încrederii în sine este necesară crearea atitudinii emoţionale pozitive şi încrederii din partea semenilor şi adulţilor. Omul se actualizează şi se redescoperă pe sine doar prin înfruntarea dificultăţilor fizice şi psihologice, fricii şi neîncrederii.

In procesul de recuperare psihologică se va pune accentul pe identificarea şi actualizarea, activizarea resurselor interne proprii. La copii şi preadolescenţi resursele personale, nu sînt bine formate sau se află la etapa de formare. Din aceste considerente, rolul lor nu poate fi hotărâtor în depăşirea consecinţelor unei traume psihologice, în special în perioada acută. Astfel la copii şi preadolescenţi, în opinia Ж.Ч. Цуциева pe primul loc se vor poziţiona resursele coping sociale (psihologi, profesor, medic, asistent social) şi microsociale (familia, prietenii, rudele) ale personalităţii [25].

Mecanismul de identificare şi actualizare, activizare a resurselor interne proprii se poate realiza prin intermediul tehnicilor de relaxare: tehnicilor de reducere a încordării musculare, tehnicilor de vizualizare a imaginilor pozitive calmante (tehnica „Locul în care mă simt bine”), tehnici de control a respiraţiei; tehnica întăririlor pozitive etc.

Resursele de personalitate semnificative ce influenţează comportamentul individului sunt afilierea şi empatia [24, p.145]. Afilierea desemnează tendinţa persoanei de a fi în societatea altor persoane, în special de a solicita ajutorul cuiva atunci când trece printr-o situaţie dificila, generatoare de stres si stări neplăcute. Nevoia de afiliere este o trebuinţă socială, care reprezintă menţinerea relaţiilor sociale cu alţi oameni, dorinţa de a fi alături de alţi oameni, în relaţii de prietenie şi afecţiune, grija pentru stabilirea, menţinerea, restaurarea unor relaţii afective pozitive cu o altă persoană [9]. Ea devine mai accentuată în situaţii ce ameninţă starea de bine, adică în situaţii de stres. O posibilitate de a satisface nevoia de afeliere şi a trece peste situaţiile dificile este sprijinul social oferit de grup. Familia, rudele, prietenii, vecinii, colegii, grupurile formale sau informale sunt sursele ce furnizeaza suportul social. Blocarea afelierii provoacă sentimentul singurătăţii, înstrăinării având efecte de aprofundare a stresului psihic şi imposibilitatea redresării situaţiei. Afilierea, de fapt, serveşte ca un refugiu pentru a proteja victima unui eveniment terifiant, de stări negative şi insuportabile. Satisfacerea nevoii de afeliere în situaţii complicate de viaţă contribuie la prevenirea şi depăşirea stresului posttraumatic. Afilierea socială constituie un mecanism substanţial de intervenţie psihologică. Acest mecanism se regăseşte în cadrul activităţilor de grup: „Lanţul suporterilor”, „Desenul de grup” (reprezentarea unui subiect integru pozitiv); metoda debriefingul-ui psihologic; trainingul de managment al stresului etc.

În continuare prezentăm unele teorii importante, concepţii ce vin să fundamenteze şi să explice mecanismele evolutive a stresului posttraumatic. Cunoscând mecanismele de dezvoltare a tulburării identificăm şi înţelegem mai eficient mecanismele de intervenţie psihologică.

·           Teoria bifactorială – in baza acestei teorii se află principiul clasic al condiţionării reflexiv – condiţionate a PTSD după I.P. Pavlov [apud 16] şi teoria comportamentală, condiţionarea operantă a dezvoltării sindromului (asemănarea sau asociaţia cu un stimul traumatic de bază, provocând la subiect comportamente de evitare).

·           Teoria reţelelor emoţionale asociative patologice elaborată de Pitman (1988) explică unele manifestări a PTSD. În baza sindromului posttraumatic se află formarea structurilor asociative patologice construite analog ce includ 3 componente: informaţia despre evenimentele externe şi condiţii; informaţia despre reacţia la aceste evenimente; informaţia despre aprecierea semantică a stimulilor şi acţiuni de reacţionare. Această reţea asociativă începe a lucra ca un tot întreg în anumite condiţii concrete, producând un efect emoţional. Teoria dată argumentează mecanismul de dezvoltare a fenomenelor flash-back.

·           Teoria reacţiei la stres elaborată de Horowits 1986 [apud 4].

·           Teoria asumpţiilor distruse elaborată de Janoff Bulman (1992).

·           Teoria lui Foa and Riggis (1993) conform căreia PTSD este consecinţa disrupturilor din procesul natural al recuperării datorită a două scheme cognitive dobândite după expunerea la traumatism: lumea este total periculoasă şi individul este complet incompetent să se ferească sau să depăşească pericolele.

·           Concepţia etiologic – multifactorială lui  Maercker (1998) prin intermediul căreia se face o încercare de a explica, de ce după trăirea stresului traumatic unii oameni încep să sufere de PTSD, iar alţii nu. În această concepţie se evidenţiază 3 grupuri de factori, combinarea cărora duce la apariţia PTSD: factorii ce ţin de evenimentul traumatic; factori defensivi; factorii de risc .

·           Modelul persistenţei PTSD elaborat de Ehlers, Clark (2000) conform căruia reacţia patologică în urma traumei apare când persoanele procesează ironat atât stimulii traumatici, cît şi consecinţele traumei, ameninţarea fiind percepută ca prezentă. De asemenea, au identificat erorile de raţionament ce le fac în interpretarea informaţiei traumatice (evenimentului, reacţiei la eveniment, simptomelor PTSD).

Din perspectiva abordărilor raţional-emotive personalitatea a fost estimată din multiple aspectele: cognitiv, emoţional, comportamental, promovând viziunile eclectice. Principiile terapiei raţional emotive stipulează că toate componentele personalităţii interrelaţionează, se condiţionează reciproc şi sunt interdependente. Individul gândeşte, simte şi acţionează într-o manieră simultană. Dezvoltând abordarea raţional-emotivă Ellis optează pentru decentrarea din palierul afectiv şi centrarea pe cogniţie, judecată, decizie şi analiza. Este suficientă modificarea unui componente, ca urmare se vor modifică şi celelalte componente [14, p. 126].

Albert Ellis (1962) contureză 3 teze fundamentale în cadrul terapiei raţional-emotive:

1.      Gândirea şi emoţiile interrelaţionează formând un cerc de relaţii de tipul „cauză-efect”.

2.      Gândirea şi emoţiile au tendinţa de a lua forma de discuţie sau propoziţii verbalizate de către persoane în plan intern. Astfel, ele devin dorinţe interne . În aşa mod, exprimarea în planul interior poate genera şi modifica emoţiile noastre.

3.      Gândurile şi emoţiile interrelaţionează cu comportamentul [apud 14].

Mecanismul descris anterior se realizează prin intermediul tehnicilor: „triunghiul cognitiv – gânduri, emoţii, comportamente” [8]; tehnica „positive self-talk”.

Acest mecanism se regăseşte în modelul de consiliere eclectic multimodal în cadrul căreia sunt combinate 3 direcţii de psihoterapie: lucrul cu gândurile, lucrul cu emoţiile, lucrul cu comportamentul şi poate fi utilizat în lucru cu copiii victime a diverselor tipuri de violenţă [16, p. 602].

Identificarea şi revizuirea gândurilor disfuncţionale. Distorsiunile în prelucrarea informaţiei, redefinirea situaţiei stresante în termeni convenabili, capătă în viziune cognitivistă, o înaltă valoare adaptativă, deşi se poate întâmpla ca, uneori, să existe un dezacord între ceea ce stabileşte subiectul „ameninţat” în forul său interior şi exigenţele sarcinii [10]. Nu evenimentele în sine produc anxietate, ci răspunsul individului faţă de eveniment. Cogniţiile negative şi defensive trebuie deconstruite prin reorganizarea percepţiei şi gândirii în sensul de a deveni logică şi raţională [5, p. 84]. Acest mecanism se realizează prin intermediul metodei socratice, tehnicii raţionalizării, tehnica explicaţiei, argumentării logice, jocului de rol, temele pentru acasă, discuţiilor de grup, metoda basmelor terapeutice etc.

În contextul cercetărilor promovate de Л.A. Кобылянская în Republica Moldova referitor la comportamentul uman în situaţii dificile de viaţă s-a determinat că prin modificarea orientărilor valorice referitor la sensul vieţii se va contribui la schimbarea calităţii de alegere a strategiilor de comportament în situaţii dificile de viaţă a persoanelor [14]. Modificarea filosofiei de viaţă va duce la modificarea motivaţiei, scopurilor, aprecierea situaţiei şi va oferi în final oportunitatea de a alege strategia optimă de comportament în situaţii dificile. Acest mecanism se realizează cu ajutorul tehnicilor de terapie raţional-emotivă în cadrul „programului de training poate fi utilizat pentru adolescenţi (alte vârste in formă adaptată). Mecanismul de modificare a orientărilor valorice se regăseşte în metodele şi tehnicile: discuţia, jocul de rol, programul de training în scopul formării strategiilor de comportament în situaţii dificile.

Un mecanism semnificativ în cadrul reabilitării psihologice este comunicarea intrapersonală cu propriul „Eu”. În viziunea psihologului rus, И.А. Коверзнева, direcţionarea acţiunilor individuale, care se efectuează în cadrul procesului de comunicare intrapersonală cu propriul „Eu”, prezintă un mecanism psihologic destul de eficient [15]. În cadrul acestui tip de comunicarea are loc identificarea problemelor, analiza lor, se stabilesc soluţii şi se produce restructurarea personalităţii. În baza acestui mecanism sunt realizate tehnica reframingu-lui psihologic (reconceptualizare) ce implică modificarea cadrului în care o persoană percepe evenimente pentru a modifica sensul. În cazul în care are loc schimbarea sensului, răspunsul şi comportamentul uman se va schimba de asemenea. Reframing-ul este o tehnică de intervenţie în criză [19]. Terapeutul încercă de a obţine de la client să „vadă lucrurile din alte puncte de vedere” sau să „ea în consideraţie şi alţi factori”, să încerce să reformuleze, regândească gândurile înt-o viziune nouă şi să răspundă în alt mod la evenimentul produs. Ca urmare a acţiunii sale, creşte nivelul de activitate al persoanei, are loc aprofundarea, auto-determinarea.

В.И. Селиванов desemnează voinţa ca fiind un mecanism pentru a forma motivarea sau a depăşi dificultăţile. N. Lange a încercat să specifice mecanismele fiziologice a acţiunilor volitive, delimitând în actul volitiv patru componente de bază: simţul, nevoia, tendinţa; planificarea scopului; reprezentarea mişcării; mişcarea în sine. Dezvoltarea proceselor volitive sunt un element important în contextul şedinţelor de reabilitare psihologică în scopul depăşirii dificultăţile vitale [apud 15].

Identificarea şi exprimarea emoţiilor. Copiii trebuie încurajaţi să scoată la lumină – cu cuvintele lor – propriile emoţii şi sentimente. Ţinând cont de faptul că exprimarea, revizuirea şi reaşezarea sentimentelor reprezintă componente vitale ale procesului de integrare a unei experienţe traumatice, aceşti copii trebuie stimulaţi să se exprime prin intermediul jocurilor, al poveştilor, desenelor şi altor activităţi. Este important ca copiii să fie orientaţi la faptul că sentimentele lor sunt normale în astfel de situaţii; să fie ajutaţi să înţeleagă că sentimentele nu sunt nici bune, nici rele. Se recomandă ca adulţii să manifeste interes şi respect faţă de emoţiile copilului. Identificarea şi exprimarea emoţiilor se realizează prin untermediul metodei debriefingu-lui psihologic; tehnicii „Termometrul emoţiilor”[8] etc.

Exprimarea deschisă a emoţiilor, gradul de conştientizare a nevoii de comunicare si gradul de satisfacţie în cadrul procesului de comunicare [15] este de asemenea un mecanism ce contribuie la restructurarea atitudinilor personalităţii. Sensul acţiunii acestui mecanism este de a utiliza resursele psihologice interne ale individului.

Identificarea şi exprimarea emoţiilor, reacţionarea emoţională, este un mecanism ce se realizează în cadrul metodei debriefingu-lui psihologic. Debriefing-ul psihologic reprezintă o discuţie organizată cu un grup de persoane ce au trăit împreună un eveniment traumatizant. Această metodă poate fi aplicată atât în grup cît şi individual. Debriefing-ul se recomandă a fi utilizat fiind parte componentă a unui program complex de intervenţii ce ar mai include instruirea curentă, susţinerea socială şi după necesitate terapia cognitiv – comportamentală, alte forme speciale de terapie [17].

Reacţionarea emoţională, identificarea şi exprimarea emoţiilor, se realizează şi în cadrul psihoterapiei prin joc (playtherapy), tehnicilor de art – terapie: tehnica „Desenul spontan”; tehnica „Coloreză-ţi viaţa” propusă de O’Connor (1983), inclusiv tehnicilor grafice: „Înainte şi după”; tehnica „Visuri de groază”; tehnica „Transformări creative” adaptate de М. Шевченко [26] etc.; tehnici intuitive „Balonaşele de săpun” [8] etc.

Rolul psihologului este de a crea condiţii securizante pentru actualizarea şi reacţionarea (reactivarea) emoţiilor traumatice. Prin intermediul jocului copilul fiind un moderator al scenariului dramatic găseşte în sine forţe, resurse ce ar permite de a face faţă situaţiei problematice, a obţine un sentiment de control ce este proiectat în viaţă reală [18].

Procesul de conversie a traumei în autodezvoltare personală după С.Р. Соколовский implică următoarele particularităţi: se realizează de obicei, de persoana însăşi în mod individual, dar cei apropiaţi pot oferi, modalităţi noi de a privi situaţia; are loc între 2 săptămâni şi 4 luni, după experenţierea unei situaţii de stres major; contribuie la creşterea capacităţii de a depăşi factorii de stres ce pot apărea ulterior; depinde mult de resursele psihologice a persoanei, decât de particularităţile cazului sau evenimentului [22].

Conversia experienţei traumatizante apare mai degrabă intuitiv, foarte repede şi brusc, în loc de a fi un proces intelectual logic, continuu (de exemplu, este caracterizat prin înţelegere bruscă şi descoperire – insight-ul) [23] .

           Fenomenul dezvoltării – maturării posttraumatice descris de Tedeschi, Colhoun (2004) implică o schimbare psihologică pozitivă ca rezultat al eforturilor de a depăşi circumstanţele provocatoare ale vieţii. Tedeschi, Colhoun susţin că dezvoltarea post-traumatică conduce la creşterea modului în care este apreciată viaţa, la apropierea de alţii, la descoperirea a noi oportunităţi, afilierea la valori spirituale. Dezvoltarea posttraumatică presupune optimizarea funcţionării psihologice ca urmare a lecţiei învăţate în urma traumei, ajungând la o apreciere mai mare a valorii personale, înţelegerea mai bună a scopurilor personale şi la conştientizarea unor noi oportunităţi pentru succes [8, p.16].

Acest mecanism este explicat în teoria valorizării interne de Joseph şi Liney din 2005 ce postulează: în confruntarea cu evenimentul traumatic experienţa traumatică producând o reacţie de tulburare a echilibrului anterior, necesitând încorporarea noilor informaţii traumatice, incompatibile cu convingerile anterioare, existând mai multe posibile rezultate ale procesului adaptării la traumă: asimilarea, care produce reîntoarcerea la funcţionarea anterioară traumei, acomodarea negativă şi acomodarea pozitivă [4, p.10]. Recunoaşterea beneficiilor extrase în urma traumei psihologice constituie un element important al dezvoltării posttraumatice.

Mecanismul de conversie a traumei în autodezvoltare personală [23] se realizează prin intermediul activităţilor psihologice: colaj foto al „grupului meu de suport”; desen în grup „ciclul vieţii unui fluture – metamorfoza din omidă în fluture; scrierea unui jurnal „cu povestea despre supravieţuire”; crearea unui colaj „puternic versus lipsit de putere” [8] etc.

             Recuperarea psihologică în cadrul grupului. În cadrul intervenţiei psihologice realizate în grup vor interveni următoarele mecanisme psihologice ce vor contribui la depăşirea psihotraumei la copii şi adolescenţi:

·                      Afilierea socială – în contact cu alte persoane se stabilesc motive, tangenţe comune, se iau decizii de grup pentru a lua atitudini împreună faţă de o situaţie dificilă. Menţinerea ideii ca fiind o persoană competentă în viziunea altora, dispus şi capabil să ofere sprijin şi ajutor pentru alţii. Acest mecanism se realizează în cadrul trainingu-lui de comunicare asertivă.

·                      Învăţarea prin modelare şi imitare a unor comportamente eficiente de depăşire a situaţiilor stresante [6]; se realizează prin intermediul tehnicii asertive; tehnicii disensibilizării sistematice etc.

·                      Oferirea de ajutor altor persoane cu aceleaşi probleme, comunicarea cu ele, susţinerii afective în cadrul grupului – are loc procesul de înţelegere a problemei şi mobilizarea în căutarea de soluţii. În acest context apare senzaţia că victima este utilă: sentimentul că este important pentru alţii, este apreciat, productiv, iar aceste calităţi sunt valorizate de alte persoane. Menţinerea ideii ca fiind o persoană competentă în viziunea altora, dispus şi capabil să oferi sprijin şi ajutor, contribuie la depăşirea propriilor traume psihologice. În cadrul grupului bineficiarul poate primi şi acorda suport emoţional: îmbrăţişări, ascultare atentă, înţelegere, iubire, acceptare etc. Acest mecanism se realizează prin intermediul traininguri-lor de soluţionare constructivă a conflictelor; trainingul de gestionare a emoţiilor; debriefingul-ui psihologic şi altor activităţi de grup.

·                      Instalarea speranţei – văzând că unii membri ai grupului au reuşit subiectul înţelege că şi el poate reuşi.

·                      Legătură socială: sentimentul ca eşti asemeni cu alte persoane. Se adaptează mai bine şi au motive, tangenţe comune cu alte persoane, în contact cu oamenii, pentru a întreprinde şi a lua careva măsuri împreună.

·                      Universalitatea – subiectul înţelege că problema pe care o are nu îl vizează doar pe el, ci apare şi la alte persoane [6].

·                      Umorul – reliefarea unor aspecte plăcute sau ironice a unui eveniment in situaţii complicate de viaţă.

În cadrul grupului se facilitează apariţia sentimentelor de acceptare şi de creştere a încrederii în sine, deplasarea comportamentului de la orientarea spre trecut – la cea spre viitor, deplasarea gândirii de la orientarea spre simptom la orientarea spre Eu, perceperea mai fină şi mai diferenţiată a realităţii [10].

Umorul este considerat un mecanism utilizat în mod conştient, în anumite situaţii traumatizate, prin reliefarea unor aspecte plăcute sau ironice a unui eveniment [1].
Aspectul defensiv al umorului te protejează de efectele dureroase pe care situaţia respectiva ar putea să o genereze. De asemenea, datorita glumei, se permite evitarea exprimării consecinţelor negative. Astfel, dacă reuşeşti sa te amuzi pe seama lucrurilor nefavorabile, vei putea evita dezvoltarea suferinţei interne. Acest mecanism se poate realiza prin intermediul tehnicii „Agenda evenimentelor haioase” în cadrul temelor pentru acasă.

O componentă semnificativă în cadrul intervenţiei psihologice în cazul psihotraumei constituie dezvoltarea rezilienţei la copii şi adolescenţi.

Unele studii (Rutter) prezintă rezilienţa prin „rezistenţa relativă la experienţele de risc psihologic”, în timp ce în altă viziune rezilienţa este definită ca proces de adaptare la situaţiile adverse care contribuie la dezvoltarea şi îmbogăţirea factorilor protectivi [apud 7].

Kobasa (1979) a introdus conceptul de „rezistenţă”, care a fost definit ca o resursă din sfera personalităţii, stabilă, constituită din trei atitudini psihologice: implicare, provocare şi control [apud 7]. Implicarea reprezintă abilitatea de a face reinterpretări pozitive în cazul situaţiilor critice; controlul se referă la credinţa că indivizii pot influenţa cursul vieţii lor, iar provocarea se referă la sentimentul de împlinire derivat din înţelepciunea câştigată din experienţele dificile.

Rezilienţa este constituită din două componente:

  • rezistenţa împotriva distrugerii (văzută ca pe o capacitate personală de a proteja propria integritate în condiţii de stres);
  • abilitatea de a construi o imagine pozitivă asupra vieţii, în ciuda adversităţii [7].

Factorii de vulnerabilitate şi factorii protectivi sunt constructele centrale în cadrul teoriei rezilienţei. Factorii de risc au fost conceptualizaţi ca fiind condiţii ale adversităţii care reduc rezistenţa la stres. Factorii protectivi pot acţiona în diferite moduri, în acord cu punctul de vedere a lui Rutter: prin reducerea impactului situaţiilor de risc, prin reducerea reacţiilor negative la factorii de risc, prin dezvoltarea trăsăturilor care oferă rezilienţă şi prin stabilirea noilor oportunităţi pentru succes. Mecanismele de risc şi cele protective pot varia în acord cu tipul evenimentului critic şi stadiul dezvoltării persoanei; factorii protectivi într-un context pot constitui factori de vulnerabilitate într-un alt context.

Mecanismele prezentate în acest articol se produc şi au un efect diferit în funcţie de particularităţile individuale, valorile beneficiarului, problema şi cazul concret, particularităţile evenimentului terifiant şi condiţiile existente. Cunoaşterea mecanismelor de intervenţie psihologică – individuală şi de grup, va permite eficientizarea ajutorului psihologic acordat copiilor şi adolescenţilor ce au experenţiat traume psihologice și au dezvoltat în consecință stresul postraumatic.

 

Bibliografie

1.      Ababii A. Mecanismele emotionale în psihologie. http://alexandra-ababi.blogspot.com/2011/03/mecanismele-emotiionale-in-psihologie.html (vizitat 15.07.2016)

2.       Anatomia interventiei psihologice in criza. Asistenţa psihologică. http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/ANATOMIA-INTERVENTIEI-PSIHOLOG32.php (vizitat 14.07.2016)

3.      Băban A. Introducere în consiliere. http://ru.scribd.com/doc/17222313/Introducere-in-Consiliere (vizitat 05.06.2016).

4.      Doroga A. Stresul posttraumatic în cazul mecanicilor de locomotivă implicaţi în accidente feroviare. Teză de doctorat (rezumat). Coord. şt. Băban A.. Cluj Napoca, 2013. 64 p.

5.      Georgescu M. Introducere în consilierea psihologică. Bucureşti: Fundaţia România de Mâine, 2004. 192 p. http://community-pas.ucoz.ru/_ld/0/10_Consilierea-Psi.pdf (vizitat 09.04.2016)

6.      Ghid de practică clinică în psihologie. http://www.psiconsulting.ro/html/ghid_bune_practici.html (vizitat 15. 06. 2016)

7.      Mairean C., Turliuc M. Risc şi rezilienţă la copii. Rolul suportului social. În: Copiii de azi sunt părinţii de mâine. N 30-31, 2011. pag.16-25.

8.      Mighiu C., Benga O., Muntean D. Paşi în reabilitarea copilului care a suferit o traumă. Ghid pentru terapeuţi. Iaşi: Spiru Haret, 2009. p.5.-17.

9.      Pânişoară G., Pânişoară I. Motivarea eficientă. Ghid practic. Iaşi: Polirom. 2005.

10.  Popa-Velea O. Mecanisme adaptative (de coping) şi implicaţii în practica medicală. În: Elemente de psihosomatică generală şi aplicată. Coord. Iamandescu I.B., Bucureşti: Infomedica, 1999.

11.  Popescu A. Psihoterapia psihodinamica a sindromului de stres post-traumatic. http://www.psihoterapia.eu/psihoterapia-psihodinamica-a-sindromului-de-stres-post-traumatic/ (7.05. 2016)

12.  Turliuc N. Psihologia traumei şi pierderii. Suport de curs. http://ru.scribd.com/doc/202768785/CURS-Psihologia-Traumei (vizitat 19.01.2016)

13.  Венгер А.Л., Морозова Е.И. Психологическая помощь детям и подросткам после Бесланской трагедии. Владимир: Транзит-ИКС, 2009.150 с.

14.  Кобылянская Л. Психологические детерминанты выбора стратегии поведения в трудных жизненных ситуациях. Диссертация доктора психологии. Кишинэу, 2007.

15.  Коверзнева И.А. Психология активности и поведения. Мн.: 2010 http://psyera.ru/obshchaya-harakteristika-psihologicheskih-mehanizmov-60.htm

16.  Малкина-Пых И.Г. Психологическая помощь в кризисных ситуациях. Москва: Эксмо, 2010, 925 с.

17.  Марценковский И.А. Посттравматическое стрессовое расстройство у детей: поиск нового смысла http://health-ua.com/articles/1743.html (vizitat 22.01.2016)

18.  Миллер Л.В. Модель экстренной психологической помощи. Научно-практические и прикладные аспекты деятельности Центра экстренной психологической помощи ИЭП МГППУ: Сборник статей / Отв. ред. И.А. Баева. М.: Экон-информ, 2011. С. 21- 54. http://www.childpsy.ru/lib/articles/id/25062.php?print=Y (vizitat 06.05.2016)

19.  Рефрейминг (Reframing) http://codenlp.ru/read/refreyming-reframing.html (vizitat 18. 02.2016)

20.  Самыгин С.И., Столяренко Л.Д. Психология. Ростов-на-Дону: Феникс, 2011. с.65-71.

21.  Самылова О.А. Психологические механизмы духовно-нравственного развития в юношевском периоде. http://cyberleninka.ru/article/n/psihologicheskie-mehanizmy-duhovno-nravstvennogo-razvitiya-v-yunosheskom-periode-1 (vizitat 18.05.2016)

22.  Соколовский С.Р. Основы психологического и социального консультирования в охране и развитии здоровья населения. http://www.medlinks.ru/sections.php?op=listarticles&secid=117 (vizitat 24.01.2016)

23.  Соколовский С.Р. Терапия при ПТСР у детей и подростков http://www.medlinks.ru/sections.php?op=viewarticle&artid=2689 (vizitat 08.02.2016)

24.  Суховей А.В. Копинг ресурсы психологической готовности сотрудников спецподразделении внутрених войск МВД Россий в процессе выполнения служебно боевых задач. В: журнале Инновации в образовании, N 12, январь, 2013, Москва: ГУП. МО «Коломенская типография», с.140-148.

25.  Цуциева Ж.Ч. Психология посттравматического стрессового расстройства у детей, жертв террористических актов (концепция формирования и коррекции). Aвтореферат диссертация на соискание ученой степени доктора психологических наук. 2010.

26.  Шевченко М. Психологические рисуночные тесты для детей и взрослых. Екатеринбург: У-Фактория; Москва: Астрель, 2009, 127 с.

 

>>> Te invităm să evaluezi acest articol:

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent