Inteligenţa Socială în Domeniul Medical 4/5 (3)
4/53

0
915

Autor: 

Psiholog principal Psihologie clinică, Drd. Comăneanu Maria, Președinte Asociația CCDU-Phoenix

Termenul de „inteligenţă” provine din latinescul „intelligere” care înseamnă a relaţiona, a organiza sau de la „interlegere”, care presupune stabilirea de relaţii între oameni.

Secolul XX a fost dominat de conceptul „coeficient de inteligenţă” (I.Q.) ca indicator extrem de important în anticiparea performanţelor de care ar fi putut fi capabil un individ. Ideea că un singur număr format din trei cifre desemnează o persoană ca având un anumit de potenţial sigur de succes în viaţă începuse să devină un crez. Experienţa a demonstrat însă că a fi deosebit de inteligent nu înseamnă neapărat a fi eficient.

Pentru mulţi dintre experţii şi studenţii care studiază  performanţele (capacităţile) umane, publicarea cărţii „Frames of Mind: The theory of multiple intelligence”, a profesorului de la Harvard, Howard Gardner în 1983, a marcat un moment crucial în înţelegerea şi definirea surselor competenţei umane. Pentru unii reprezintă un moment de cotitură de o mare importanţă. Gardner a răsturnat una dintre cele mai fundamentale ipoteze ce a stat la baza  psihologiei şi educaţiei, şi anume aceea că eficienţa mentală apare datorită unei singure caracteristici numită «  inteligenţă ».

Ideea  că acel numar format din trei cifre desemnează o persoana prin a avea un anumit nivel de potenţial sigur de succes în viaţă devine un crez, în special pentru educatorii şi administratorii care cred în proiectarea experienţelor şi sistemului educaţional în jurul unor presupuse niveluri de competenţă. Argumentele şi speculaţiile continuă în ceea ce priveşte folosirea nivelului IQ-ului, dacă acesta a făcut mai mult rău decât bine în societatea Occidentală.

Cu modelul lui Gardener pentru inteligenţe multiple , teoria finală a ajuns la un sens comun. Intrebările teoretice au rămas acelea despre cum pot fi cel mai bine subdivizate şi categorizate aceste inteligenţe multiple şi aceste discuţii probabil vor continua pentru o vreme. Gardner însuşi se pare că nu a ajuns la o structură taxonomică completă , satisfăcătoare ; deşi prin lucrările sale el continua să exploreze diverse dimensiuni de catalogare.

Unii dintre cei mai rigurosi academicieni, susţinători ai teoriei numărului-singular « factorul -G» al IQ –ului, încă se opun cu străşnicie conceptului lui Gardner şi controversa probabil că va continua în forţă mult timp de acum încolo.

Cu toate acestea, Howard Gardner continuă să afirme că eficienţa nu apare datorită unei singure caracteristici numită „inteligenţă”(mentală). Astfel, a prins contur conceptul de „inteligenţă emoţională” (I.E.) care îl implică pe cel de I.Q., dar şi îl depăşeşte prin complexitate. Ultimul deceniu a profilat mult mai bine termenul de I.E., iar Daniel Goleman şi-a adus foarte mult contribuţia în acest sens.

Omul este un animal social, după cum a spus Aristotel, încă din sec. IV î.c. Omul trăieşte şi activează într-un mediu social, nu poate exista în izolare.   De aceea, eficienţa sa atât în rezolvarea problemelor din viaţa de zi cu zi, cât şi a celor întâlnite în activitatea profesională, nu depinde numai de aptitudinea intelectuală, ci şi de capacitatea de a construi şi dezvolta relaţii interpersonale pozitive şi armonioase, care să permită îndeplinirea ţelurilor propuse.  Oamenii sunt membrii de echipă, iar complexitatea relaţiilor sociale ale omenirii, a reprezentat un avantaj pentru supravieţuirea noastră. Mulţi dintre noi au „antene de captare” a undelor de prietenie şi cooperare, spre care ceilalţi se îndreaptă spontan. Dar avem şi un „sistem de alarmă” care ne avertizează asupra persoanelor egoiste şi nedemne de încredere.

În zilele noastre criteriul după care suntem selectaţi este nu numai  inteligenţa sau competenţa profesională, ci şi comportamentul nostru, faţă de noi şi faţă de ceilalţi. Suntem în era în care tot mai multe voci susţin necesitatea dezvoltării acelei laturi a naturii umane care este inteligenţa emoţională, cea care ne asigură succesul atât în plan profesional,cât şi personal.

Şi prin urmare dacă ar fi să dăm o definiţie simplă , am putea spune că omul care prezintă un coeficient ridicat al I.E. este o persoană inteligentă dar şi foarte abilă în relaţionarea  în plan social, un om capabil să comunice eficient cu ceilalţi, să-i coordoneze, să rezolve abil şi cu diplomaţie diverse conflicte şi situaţii problematice.

Deci, ca o concluzie de moment, cele mai multe lucrări de specialitate au răspândit în ultima vreme foarte mult ideea că există clar două categorii principale în care poate fi împărţită inteligenţa: cea cognitivă (analitică, logică) şi cea emoţională. Cea dintâi este strategică şi acţionează pe termen lung, pe când cea de-a doua poate oferi răspunsuri la probleme curente.

În ultima perioadă însă, când vine vorba de eficienţă, discuţiile se poartă mutându-se de la noţiunea de inteligenţă cognitivă la noţiunea de inteligenţă emoţională, şi mai nou la cea de inteligenţă socială. Prin urmare, apare ca nouă tendinţa de redefinire a conceptului de inteligenţă socială diferită de  inteligenţă emoţională, nu ca parte a acesteia ci ca dimensiune de sine stătătoare.  A trăi într-un grup presupune un anumit grad de inteligenţă socială, abilitatea de a adopta un comportament adecvat şi de a descifra inter-relaţiile personale.

Putem spune că inteligenţa socială şi-a făcut apariţia cu mult înaintea gândirii raţionale, pe scara evoluţiei omenirii. John Seely Brown spune că  ceea ce ştim am învăţat în mare măsură unii de la alţii, ceea ce presupune inteligenţă socială, nu numai cunoştinţe teoretice. Mulţi oameni intră în încurcătură neînţelegând felul în care devin o parte a unor relaţii interumane. Este mai uşor  să te concentrezi numai pe cunoştinţele tale teoretice şi să nu ţii cont de inteligenţa socială, dar dacă reuşeşti să le îmbini, rezultatele sunt „magnifice”. Inteligenţa socială joacă un mare rol într-o lume unde munca este efectuată în echipe.

Echipa va fi mai eficientă şi mai productivă, dacă se dezvoltă o cooperare fără fricţiuni între oameni, deci ai căror membrii au un nivel dezvoltat al inteligenţei sociale.

Pe lângă afirmaţia că „oamenii sunt membrii de echipă” putem adăuga faptul că „echipele” au şi ele o „viaţă emoţională şi socială” cu mare impact asupra succesului lor. Acest lucru se petrece şi în echipele, organizaţiile sociale de tip medical, acolo unde cadrul medical joacă roluri diferite în organizarea şi desfăşurarea acţiunilor specifice. În acest context, formarea acestor cadre medicale, în special a celor cu pregătire superioară ce au responsabilitatea de a conduce structuri sociale sau de a gestiona procese cu specializare strictă, trebuie să constituie o prioritate care să se manifeste pe toate căile şi prin toate modalităţile.

Legându-ne mai departe de ideea că trăim într-o societate dinamică unde totul este în schimbare, unde oamenii de ştiinţă fac noi descoperiri care conduc la revoluţionări ale diferitelor concepte, dar şi domenii de activitate, putem spune că acest fenomen specific mai ales psihologiei are influenţe ce se manifestă implicit şi în domeniul medical.

Deoarece domeniul medical este cel ales la a ne referi când afirmăm despre puterea si forţa inteligenţelor adiacente celei cognitive, şi în special a inteligenţei sociale, o adăugăm cu dorinţa de subliniere şi a celorlalte caracteristici ale muncii medicale: o bună pregătire de specialitate ce implică eforturi intelectuale, responsabilitate profesională deosebită, riscuri deosebite prin supunerea la acţiunea diverşilor factori nocivi şi nefavorabili, dar şi a lucrului în ture, pe timpul nopţii, la serviciul de urgenţe şi cu durată limitată de timp în  execuţie,  eforturi fizice şi emoţionale  etc.

La prima vedere cele relatate până acum, par a acorda importanţă conceptului de inteligenţă emoţională (I.E.) în mediul medical, însă ceea ce dorim mai mult decât atât este chiar depăşirea acestui concept şi evidenţierea unei alte inteligenţe şi anume inteligenţa socială (I.S.).

Plecând de la ideea că „dincolo de I.Q. este I.E. ” invocăm teoria: „ dincolo de I.E. este I.S. ”.

Cu respectul cuvenit atât pentru Gardner cât şi pentru Goleman, se pare că merită efortul de a combina aceste concepte ca  perspective complementare. Ne putem gandi la IE ca la o dimensiune a competenţei interne – conştiinţa de sine şi desfăşurarea abilităţilor  unor reacţii emoţionale. Apoi, putem descrie cu claritate modelul  de inteligenţă socială în funcţie de competenţele orientate spre exterior. Cu alte cuvinte, avem nevoie de ambele aceste inteligenţe pentru succese interpersonale. Într-adevăr, după cum am explicat anterior, profesorul Gardner face exact acelaşi lucru în formulările sale : el emite ideea unei inteligenţe intrapersonale – inteligenţa emoţională, pentru scopuri practice – şi inteligenţa interpersonală– competitivă în situaţii umane. Valoarea acestei delimitări clare a concepţiilor poate sta în oportunitatea coordonării şi interrelaţionării lor, mai degrabă decât în încercarea restrângerii lor într-un singur recipient conceptual.

Cum cercetările continuă în comunitatea academică de a găsi tehnica măsuratorilor riguroase ale I.E. Şi pentru caracterizarea stiinţifică a componentelor inteligenţelor cum este I.S., aceia dintre noi care muncesc în domeniile dezvoltării profesionale şi oraganizărilor culturale avem în continuare nevoie de modele practice şi de instrumente pe care le putem folosi în viaţa de zi cu zi.

Astfel, cele transmise în aceste rânduri sunt în cea mai mare parte bazate pe lăudabila ştiinţă a bunului simţ , sperând ca încercările noastre  de a defini    aceste importante competenţe pot funcţiona adecvat sub aceste circumstanţe. Reţineţi că evaluarea minuţioasă şi în profunzime rămâne un deziderat care necesită un proces detaliat şi care ajunge dincolo de scopul acestei discuţii.

Dar ca şi o definiţie a acestei componente a inteligenţei umane şi repetăm de sine stătoare, inteligenţa socială, putem să apelăm la ceea ce Philip Ewart Veron a oferit prin cea mai largă definiţie conceptuală: abilitatea individului de a se înţelege cu ceilalţi, în general dezinvoltura în societate, cunoştinţe despre chestiuni sociale, sensibilitate la stimuli oferiţi de alţi membri ai grupului şi, de asemenea, intuirea stărilor de spirit temporare sau a trăsăturilor intime de personalitate ale acestora.

De aceea, expunerile de pâna acum, le considerăm utile şi necesare, mai ales prin  introducerea în planurile şi programele de învăţământ a unor conţinuturi relevante în asimilarea unor cunoştinţe şi mai ales în dobândirea unor capacităţi concrete în plan atitudinal-comportamental. Acest lucru s-ar lega mai întâi de identificarea acelor componente, dimensiuni, trăsături existente ale personalităţii cadrelor medicale, apoi de delimitarea capacităţilor necesare unei inteligenţe sociale ridicate şi mai spre final de educarea comportamentelor acestora.

BIBLIOGRAFIE

1. Hans Selye- Ştiinţă şi viaţă. Editura Politică Bucureşti 1984.

2. Williams S, Cooper L.- Managing workplace stress. 2002. John Wiley & Sons, NY.

3. Laura Poantă- Medicii şi stresul ocupaţional. Casa Cărţii de Ştiinţă. Cluj-Napoca 2007. ISBN 978-973-133-117-1.

4. D. L. Dumitraşcu (Ed.)- Psychosomatic medicine. Recent progress and current trends. Editura Medicală Universitară ”Iuliu Haţieganu”. Cluj-Napoca 2003.

5. Iamandescu IB.- Stresul psihic şi bolile interne, Editura All, Bucureşti, 1993.

6. Derevenco P, Anghel I. Adriana Bălan- Stresul în sănătate şi boală. Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992.

>>> Te invităm să evaluezi acest articol:

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent