Mediul penitenciar și fenomenul de adaptare la deținuții tineri. Forme și manifestări. 4.33/5 (4)
4.33/54

0
261

Creșterea ratei recidivismului în întreaga lume, a devenit o problemă acută a acestor timpuri, fiind un fenomen asupra căruia tot mai mulți specialiști și-au îndreptat atenția, astfel că, studierea fenomenelor specifice penitenciarului nu au vizat doar dimensiunile legate de mediu și condițiile specifice acestuia, ci în mare parte, cu preponderență în ultimul deceniu, abordările s-au centrat pe individ.

„Diferenţele individuale şi de personalitate, ca şi diferenţele în relaţiile familiale şi în contactele cu alte instituţii şi grupuri, au fără îndoiala o mare influenţă asupra acceptării sau refuzului de angajare în activităţi delincvenţionale. Dar trebuie să spunem totuşi că dacă n-ar exista o anumită tradiţie în delincvenţă şi dacă tinerii nu ar avea posibilitatea să o cunoască, mulţi dintre cei ce devin delincvenţi în cartierele sărace şi-ar găsi satisfacţia în alte activităţi decât delincvenţa” ( Shaw şi Mac Kay, 1942, p. 68).

Dinamica faptelor anatomice şi a criminalităţii „de mai târziu” ( de la vârsta adultă ) depinde în mare parte de reuşita socializării primare, de încalcarea în perioada copilăriei, în familie, a obişnuinţelor, a valorilor şi a normelor de viaţă comunitară şi socială în general. În cazul în care familia – care are un rol deosebit de important mai ales în primii ani de viață a copilului – nu-şi exercită, în condiţii obiective sau subiective, funcţia educativă de socializare, rămâne loc liber şi se favorizează procesul de pre-devianţă, apoi devianţă, şi, în cele din urmă, se ajunge chiar la criminalitate, faţă de care copiii sunt deosebit de vulnerabili.

Criminologia modernă promovează studiul personalităţii delincventului, studiu ce presupune corelarea situaţiilor favorizante comiterii infracţiunii, deci „un studiu al persoanei plasată într-o anumită situaţie de grup” ( Pinatel ). Astfel, orice cercetare în acest sens, va trebui să aibă în vedere şi factorii sociali, structura personalităţii individului, capacităţile sale intelectuale şi afective, şi modul în care ele contribuie la realizarea comportamentului deviant.

Henri F.Ellenberger, vorbind de psihologia corecțională, afirmă că acest termen este prea vast și îl inlocuiește cu cel de psihologie carcerală, care se referă la acele fenomene psihologice și psihosociale care derivă din viața de penitenciar și care afectează întreaga personalitate a infractorului, comportamentul sau individual și social (exacerbarea unor instincte, conduitele spațial-teritoriale, subordonarea la unele norme carcerale etc.).

Penitenciarul este prin excelență un mediu instituționalizat, unde fiecare zi se desfășoară după reguli stricte, impuse, noțiunea de intimitate pentru deținut fiind aproape inexistentă. Și, cu toate acestea, o mare parte dintre ei, se reîntorc, la foarte puțin timp după liberare, chiar dacă este vorba de indivizi aflați în diferite etape de dezvoltare : minori- tineri-adulți.

Apare astfel ceea ce numim fenomenul de adaptare/supraadaptare. Reversul acestui fenomen este inadaptarea, fenomen ce merită să fie luat în considerare cu maximă seriozitate de către specialiștii din penitenciar,  deoarece acesta prezintă consecințe grave, uneori chiar letale.

În adaptarea sau inadaptarea tinerilor deținuți la mediul penitenciar trebuie să avem în vedere factorii psihologici care sunt legați de trăsăturile de personalitate, vulnerabilități psihoafective, contextul socio-familial, model parental perceput, comportament, factori protectivi cu rol in creșterea rezilienței individului.

Încercând să răspundem la întrebarea de ce unele persoane se pot adapta la medii considerate ostile iar altele nu, este important să avem în vedere unele particularități ale mediului penitenciar care se răsfrâng asupra deținuților, precum și a modului în care aceștia reușesc să facă față adversităților, prin prisma factorilor protectivi de care dispun la nivel psihic.

Relațiile impersonale, activitatea controlată, regimul strict, desfășurarea monotonă a programului zilnic ca și distanța psihosocială dintre deținut și personalul penitenciarului constituie un alt set de particularități ale vieții din penitenciar, percepute de cele mai multe ori de către deținutul primar ca o atingere a integrității sale.

Având în vedere unicitatea fiecărui individ, o serie de aspecte se cer cunoscute la toate persoanele aflate în detenție- minori, tineri, adulți- cu scopul de a interveni pentru a imprima un curs pozitiv evoluției lor, atât în perioada executării pedepsei privative de libertate cât și în perspectiva reintegrării în viața socială, după liberare.

Amploarea fără precedent a mișcărilor contestatare ale tineretului în lumea contemporană, profilarea subculturilor non-conformiste (etichetate ca forme de “devianță radicală”) și protestatare, specifice acestei categorii de vârsta, reprezintă o problemă de interes deosebit pentru cercetarea științifică.

Pâna la izbucnirea celui de al doilea razboi mondial, tineretul reprezenta o categorie socio-demografică nediferențiată în cadrul populației care nu ridica probleme deosebite și a cărei participare la viața socială era temperată de un sistem de valori centrat pe autoritatea celor vârstnici.

În prezent valorile nu mai sunt aceleași, societatea se află într-o permanentă schimbare iar structurarea familiei tradiționale a dispărut în istorie. Tineretul, majoritatea copiilor de astazi, este mai libertin, mai autonom ca altă dată, se revoltă mai ușor contra interdicțiilor impuse de ,, vârsta copilariei” și nu mai respectă pe cei vârstnici. Tineretul, în ansamblul sau nu mai reprezintă o entitate amorfă și omogenă, ci este alcătuit din grupuri sociale distincte, diferențiate în funcție de etapa de vârsta, particularitățile legate de sex, caracteristici psihofiziologice și culturale care, la rândul lor amplifică existența unor modele valorice și normative diferențiate, uneori chiar contradictorii.

Infractorul ajuns pentru prima data in penitenciar poate fi considerat traumatizat din punct de vedere psihologic. El intra pe poarta penitenciarului tensionat deja de contactul cu autoritatile judiciare, de desfasurarea procesului; se vede dintr-o data frustrat de ambianța familială, profesională, de limitarea spațiului de mișcare și de folosire a timpului liber. La acestea se adaugă și alte elemente frustrante caracteristice noului mediu in care a intrat, deoarece penitenciarul dispune de particularitatile specifice cu influenta negativa asupra integrarii psihosociale a deținutului primar.

Deținutul recidivist este în temă cu drepturile și îndatoririle pe care le are, se integrează, aparent repede în mediul de penitenciar. In relațiile cu cadrele penitenciarului par, de obicei, conformiști și supuși. Cea mai mare parte a recidiviștilor manifestă, însă, două tipuri de comportamente: unul de simulare a supunerii față de regimul de penitenciar, cu “valoare” pentru cadrele penitenciarului, altul de dominare a celorlalți deținuți prin mijloace specifice grupurilor de detenție. De regulă, deținuții recidiviști sunt refractari la ordine, provoacă scandaluri cu ceilalți deținuți, sunt ostili față de cadrele penitenciarului, manifestă tendința de a obține beneficii și uneori de a evada. Toate aceste comportamente fac parte tot din procesul de adaptare la care aceștia au aderat pentru a face față perioadei mai scurte sau mai lungi pe are sunt nevoiți să o petreacă în penitenciar. În acest sens, se dovedește încă o dată că adaptarea este un fenomen despre care se poate vorbi din cele mai vechi timpuri și ține de instinctul de conservare al persoanei. Doar că, modalitățile de coping pe care un individ le poate aborda pot sa fie sau să nu fie eficiente, mai ales pe termen lung.

Se consideră că particularitățile vieții de penitenciar, precum și caracteristicile personalității deținutului primar, aflat pentru prima data intr-un penitenciar, generează “situații adaptative” ale acestuia la regimul de detenție (Sasu, 1985):

“Adaptarea” prin agresiune se caracterizează prin rezistența deschisă la regulile vieții de penitenciar evidențiindu-se comportamente provocatoare spre alți deținuti sau chiar cadre, ca și reacții autoagresive (automutilari) și tentative de sinucidere.

“Adaptarea” prin retragere care semnifică închiderea în sine, izolarea deținutului primar de comunitatea celorlalți deținuți și de viața din penitenciar, el construindu-și o lume imaginară unde încearcă să se refugieze.

“Adaptarea” prin consimȚire reprezintă conformarea pasivă a deținutului la normele și regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală, astfel încât să nu atragă sancțiuni suplimentare.

“Adaptarea” prin integrare este modalitatea prin care deținutul primar se relaționează activ cu ceilalți deținuți și cu mediul de detenție. Această formă de adaptare se întâlnește mai ales la deținuții condamnați pe termen lung.

Modalitățile adaptative nu sunt rigide, deținutul putând trece succesiv de la una la alta sau încercând să combine diferite elemente ale acestora. De obicei, se consideră că integrarea la viața de penitenciar nu este niciodată totală. La inceput integrarea deținutului în mediul penitenciar este forțată, la mijlocul detenției este aproape totală, iar cu puțin timp înainte de eliberare poate să apară o ușoară atașare față de ambianța de penitenciar.

In cadrul acestor etape apar manifestări comportamentale caracteristice vieții în detenție, numite reacții față de încarcerare, cum ar fi: stările depresive (agitația anxioasă), halucinații auditive și vizuale pe teme delirante de persecuție sau grațiere, stări confuzionale, dezorientare temporo-spațială, cefalee, somn agitat, coșmaruri, culminând cu crize de mare agresivitate.

In mediul carceral pot să apară și unele conduite anormale cum ar fi: refuzul hranei, tatuajul, automutilarea etc. Aceste conduite sunt de fapt mecanisme de coping nesănătoase la care apelează individul, din diverse motive.

Refuzul hranei în mediul carceral are o valoare simbolică prin care deținutul vrea să arate că este gata pentru sacrificiul suprem in caz ca nu i se satisfac anumite cereri. Aceste cereri (revizuirea pedepsei, suplimentarea unor drepturi, acordarea unor concesii etc.) I se par justificate, desi regimul la care este supus corespunde normativelor in vigoare. Ca forma de comportament, refuzul hranei reprezinta un element spectacular prin care detinutul vrea sa atraga atentia si admiratia celor din jur. De obicei, el nu dureaza mult, neavand suficiente ratiuni  care sa-l sustina.

Tatuajul are o frecventa destul de ridicata printre detinutii tineri si constă în înțeparea cu acul și introducerea unui colorant insolubil a unor figuri, nume, date, devize, ornamente, personaje etc. Unele tatuaje reflectă profesia individului, altele dorintele, amintirile sau aventurile, iubitele sale. Tatuajul poate fi mic (o singură figură, un cuvânt, un simbol) sau multiplu. De obicei se aplică pe antebraț, braț și piept, dar se mai aplică și în zone puțin vizibile (fese, fața internă a coapselor etc.). Deținuții care își aplică tatuaje manifestă o imaturitate afectivă, o slabă inserție socială, o structură psihopată, alții din curiozitate, excentrism, dornici de erotism ieftin.

Automutilările apar la deținutii care trec prin stari de melancolie anxioasă și cu delir mistic, în unele deliruri cronice, la hiperemotivi și la cei cu un nivel scăzut al inteligenței.

Automutilarea, asimilată motivațional cu suicidul și refuzul alimentar, este o tulburare a instinctului de conservare și constă în modificarea brutală și paradoxală a conduitei, adesea sub impulsul delirului și halucinației. Formele de automutilare sunt numeroase și variate: sacrificarea tegumentelor, enucleerea unui ochi, amputarea unui deget, arderea unui membru, tăierea limbii etc.

Centrarea atenției pe factorii protectivi ai individului, a devenit din ce în ce mai importantă arătând faptul că, cu cât mai bine vor fi aceștia dezvăluiți în situațiile recunoscute ca având potențial major de risc sau ca fiind adversități pentru buna funcționare a individului, cu atât se vor putea dezvolta practici eficiente de asistare a rezilienței indivizilor de diferite vârste. În acest sens, s-a pus accent pe imaginea de sine, cercetările din domeniu, demonstrând că o bună imagine de sine, un nivel crescut de optimism, de robustețe, poate să ajute eficient la procesul de adaptare.

Bibliografie

  1. David, D. (2006). Metodologia cercetării clinice. Fundamente, Editura Polirom, Iaşi.
  2. Gheorghe, Florian (2006). Fenomenologie penitenciară, Oscar Print, Bucureşti.
  3. Gheorghe, Florian (2001). Psihologie penitenciară, ediţia a doua, Editura Oscar Print, Bucureşti.
  4.   I. Mitrofan, N. Mitrofan, Familia de la A la Z, Editura Științifică, București, 1991
  5. I. Eibl – Eibesfeldt,  Agresivitatea umană, Edit. Trei, Bucureşti, 1995.

6. K. Lorenz,  Asa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1998.
7. Neculau, Adrian, Ferreol Gilles (2003). Violenta. Aspecte psihosociale, Polirom, Iasi.
8. P. Iluţ, Comportament prosocial-comportament antisocial, în I. Radu (coord.), Psihologie socială, Edit. Exe, Cluj-Napoca, 1994.
9. Turliuc, Maria Nicoleta (2007). Psihosociologia comportamentului deviant, Institutul European, Iaşi.
10. V. Preda, Delincvenţa juvenilă, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998.
11. Elisabeta Stănciulescu, Teorii sociologice ale educaţiei, Ed. Polirom, 1996,
12. Oana Ciuchi, Devianţă şi criminalitate într-o societate în tranziţie, Ed. Lumen, 2011
13. Albert Ogien, Sociologia devianţei, Ed. Polirom, 2002
14. Nicolae Mitrofan, Psihologie judiciară, Ed. Şansa, 1992
15. Ana Muntean, Anca Munteanu, Violență, Trauma, Reziliență, Editura Polirom, 2011

Autor

Psiholog clinician, drd. – GRUIȚĂ MARIA ELENA

>>> Te invităm să evaluezi acest articol:

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent