Curajul de a fi tu insuti 5/5 (3)
5/53

0
652

dca6745fdbb9da5b038270324f6ced2f_XL.jpg

Si am pornit intr-o calatorie de o mie de mile cu primul pas, zarind pictata pe o piatra filozofia chineza, asa simplist dar totusi atat de profund. Si am ales calea mai grea, drumul mai anevoios. Si am ales sa scormonesc prin toate adancurile psihicului si emotionalitatii, tot ce acum 100 de ani “tata Freud” descoperea. Am ales sa traiesc emotii scrise in zeci si poate sute de volume. Am facut un bungee-jumping aproape absurd dincolo de perdeaua superficialitatii, sacrificandu-mi corpul si sufletul pe altarul psihismului, pentru a simti vibratia oricarei forme de a iubi, pentru a o crea, a o picta, a o orna si a o individualiza, pentru a o urla in gura mare si apoi a o scrie, devenind eroina miilor de culori care se joaca iar si iar, dincolo de piele.

Calatoria a inceput undeva demult, intr-un colt de clasa, o ora de psihologie. Acum i-as spune insight, atunci i-am spus uau. In tulburatoarea perioada adolescentina, in plictiseala cu care ma luptam zi de zi, in cautarea unei diplome, pentru care mult prea mult ma luptam, mi-am ridicat uimita ochii din pamant, si am ales. O secunda, un cuvant si am ales. Nu am stiut nici pentru o clipa ce am ales. Acum as spune ca am ales o lupta cu viata, o lupta intre trecut si prezent, o lupta intre piele si suflet, intre filozofie si cotidian, intre lumina si intuneric.

Intotdeauna incantata de cunostinta, l-am descoperit pe Freud, pe Jung, Rogers, Moreno, Adler, Lowen, Melanie Klein, Rank, si o sumedenie de alti “prieteni” care m-au luat de mana si m-au purtat in minunate calatorii de-a lungul vietii interioare. Mi-au aratat paradisuri inaltatoare si abisuri adanci; am urcat si am coborat de mii de ori de la plus la minus infinit, si am patruns dincolo de masti.
Nici azi nu stiu daca m-au inaltat sau m-au ingropat, dar ceea ce stiu e ca m-au invatat. M-au invatat sa traiesc asa unic cum o fac eu; sa simt si sa scriu, sa cad si sa ma ridic, sa ascult, sa inteleg si sa vorbesc… si cel mai important: m-au invatat sa iubesc.
Nici macar nu stiu daca iubesc instinctual, doar asa ca l-am citit pe Jung, sau poate cum ar zice Freud dintr-un “oedip nefinalizat”, habar n-am; poate sunt doar un actor pe o scena improvizata a lui Moreno, sau un personaj fantastic al lui Duss, desprins dintr-o fabula cu multe invataminte. Cu fiecare in parte ma intalnesc la o cafea, atunci cand viata mea simte nevoia sa-l readuca, sa-l recreeze, sa-l reciteasca, sa ceara odata in plus un semn din trecut, un semn de la creator.
M-am recreat si m-am reorganizat la fiecare fila citita. M-am transformat pentru fiecare in parte in fiica, mama, prietena, sotie, amanta, actor si zana din povesti. Am experimentat cum e sa fiu eu si cum e sa fiu ceea ce as putea fii.
Si am plecat in viata reala, in viata superficiala si lipsita de definitii concrete, cu ei, cei care m-au sustinut si m-au abandonat in real, in viata de dincolo de pagini, de explicatii si teorii. Si ma trezeam singura intre claxoane care, parca doreau sa faca un kitsch nereusit dupa Betowen, intre dosare in care subit citeam cifre si nu metafore, intre oameni pentru care Sartre era doar un actor de cinema, oameni care priveau cartea pe care o tineam in mana ca fiind principalul meu handicap. M-am trezit intre oameni care numarau dar nu creau, intre oameni care rationau dar nu simteau, oameni pe care ii iubeam dar nu stiau, si nici nu invatasera cum sa o faca. Si m-am simtit o bolnava printre normali. M-am suparat atunci pe Andre Moreau, cel care ma invatat sa imbratisez si sa spun “Te iubesc”, sa privesc oamenii direct in ochi si sa le spun tot ce vad, tot ce imi imaginez si tot ce simt. Tin minte ca aveam un curs cu el, si i-am spus; i-am spus ca ma simt stinghera printre oameni superficiali. Mi-a scris atunci pe o carte:” Connais-toi meme aleurs tu connaitras la monde” (cunoaste-te pe tine si astfel vei cunoaste lumea). Si am cunoscut dezvoltarea personala. Am invatat cum e sa te cunosti. Am realizat cat e de greu sa te cunosti intr-adevar, si ce pelerinaj trebuie sa faci prin propria-ti viata, pentru a ajunge intr-un final la tine. Am cunoscut atunci, in aceasta peregrinare catre propria mea viata, ca trebuie sa ma abat prin zeci de vieti, ca trebuie sa le vizionez si sa trec mai departe, pana la destinatia mea finala: EU.
Un “palmares emotional” asa numesc eu aceasta drumetie prin care a trebuit sa trec, pana la a ajunge la acest narcisic EU. O perindare prin ceea ce se numeste lumea universului tau interior; intalnire cu fiecare emotie, cu care manierat dai mana, o traiesti si treci mai departe. Iubire, ura, angoasa, furie, tristete, fericire, motivatie, deznadejde, exaltare, cadere, abandon, prietenie, eliberare si inchistare. La fiecare lasi cate ceva din tine, si fiecare te invata cum este sa simti.
Intr-o zi, si nu foarte de mult, intr-un grup de dezvoltare personala, a trebuit sa imi simbolizez o emotie interioara negativa, printr-un obiect. Am luat atunci o para, i-am facut o gaura si am incastrat in ea o pietricica. De jur imprejurul ei, am infasurat ate viu colorate, si astfel am construit INSTRAINAREA. A trebuit apoi sa o ingrop, printr-un ritual mortuar. Si m-a durut. Chiar m-a durut sa ingrop emotia mea. Era a mea si am simtit-o; am vibrat si am plans cu ea; era o parte din mine si o iubeam asa dureroasa si perfida cum era. O iubeam asa cum iubesc cam tot ce trece prin viata mea; pentru ca asemeni indienilor pueblo, care o faceau natural si instinctiv, eu am invatat sa gandesc cu inima.
Am facut o intrega pledoarie pentru adevar, dar nu pentru adevar in sensul comunicational. Am dus un razboi pentru expunerea adevaratei persoane care salasluieste in fiecare dintre noi, asa cu bune si cu rele, ying-ul si yang-ul fiecaruia, atributele personalizate care integreaza si fauresc omul. De sute de ori am fost pusa la zid si impuscata cu fel de fel de catalogari si judecati. De multe ori oamenii din jurul meu vedeau in mine un kamikaze al societatii, un nebun care se arunca intr-o avalansa de gloante si sunt ferm convinsa ca unii poate privesc din unghiul acesta si acum, cand cred ca am invins. Si sunt convinsa ca am invins, acum cand, in reorganizarea propriei mele vieti, s-au cernut oameni mari, oameni care au ramas si care au reusit sa vada in mine, nimic mai mult, decat ceea ce sunt in realitate.
Dincolo de carti mereu mi-am abatut privirea, asa de curiozitate, prin viata mea. Vroiam sa vad ce s-a mai intamplat, ce am mai invatat, daca am mai urcat sau daca am mai decazut. Tot timpul vedeam altceva dar niciodata ascensiune sau decadere. Am vazut o sotie si apoi o iubita, am vazut o mama apoi o prietena de nadejde, am vazut un psiholog puternic apoi o femeie slaba. Cateodata a trebuit sa ridic privirea si sa ma vad mult prea sus, pentru ca mai apoi, sa o cobor si sa ma vad ingropata. Am exaltat atunci cand urcam trepte si castigam; ma zvarcoleam in agonie atunci cand cadeam si ma dureau loviturile. Exorcizam demoni care nu stiam ca salasluiesc acolo in mine, dar care in cumpenele vietii, explodau asemenea aparatelor de popcorn, de multe ori imposibil de controlat sau de “domesticit”. Ma prabuseam atunci, si intrebam retoric, injunghiind cerul cu ochii: “De ce eu?”. Acum stiu ca ma pot uita mangaietor in sus, pentru ca am realizat ca toata manifestatia emotiilor si experientelor, m-a ajutat sa operez si sa tratez rani care, doar credeam, ca sunt demult cicatrizate.
Cateodata ametesti, si cateodata esti confuz, cateodata te amuzi de efectul halucinant al schimbarilor si cateodata esti deprimat, dar intr-un final, integrezi. Aduni particica cu particica din tine, ramasite din ce ai presarat prin ani, si construiesti ceea ce esti azi: EU.
In ani, si nu foarte multi, am facut cate un popas prin fiecare viata care interactiona cu a mea. A fost experimentul unui psiholog curios la inceput de cariera. Asa m-a invatat pe mine Freud, sa vad ce ramasite au lasat pe acolo mama si tata. Asa am regasit oameni reci si suferinzi de lipsa de iubire, am regasit oameni calzi din dorinta prea mare de iubire, am regasit oameni care te strang in brate fara motiv, si m-am regasit pe mine in fiecare om caruia ii ascultam povestea. M-am regasit in omul care, avand ochii plecati retraia dragostea apusa, iar si iar, in omul care iubea dar nu stia asta si nu prea stia nici cum sa o faca, in marinarul plecat pe mare mult, mult timp, in filozoful care nu stia sa spuna “te iubesc”, in barbatul care iubea mai multe femei.
De multe ori, stateam cu parafa in mana, si cu privirea atintita asupra unui diagnostic clinic. Subit, nu mai vedeam un “nebun”. Vedeam un om incercat de viata, si ma intorceam la mine, la noi cei ce traim prin simturi si afectivitate; la noi cei care, chiar daca am ales o cale mai anevoioasa, am ales sa traim; cei care am ales sa intalnim suflete si nu persoane, cei care inchid ochii pentru a visa si nu pentru a dormi.
Au fost zile in care picam, si imi abandonam prietenii din carti in cautarea unui Dumnezeu. Un Dumnezeu pe care nu am vrut sa-l primesc asa cum mi la daruit bunica: un judecator, un batran senil care dintotdeauna sta linistit pe un tron acolo sus si sanctioneaza fiecare eroare, de parca ar avea un “cod penal” care prevede cate o sanctiune pentru fiecare pas gresit. Ajuns in pragul vietii mele, nu L-am lasat sa intre asa batran si ramolit. L-am transformat, L-am recreat, asa unic, ca pentru mine. I-am preschimbat straiele ponosite, in culori vii, l-am barbierit si l-am iluminat mai mult. Si l-am poftit atunci in casa, in sufletul si in viata mea. Nu-mi mai era frica, eram prieteni acum. Pierdeam nopti intregi la cafele, nopti in care ii vorbeam, si ma destainuiam, il rugam si cateodata imi ceream iertare; eram sarcastica uneori, si cateodata ironica. Cateodata ma infuriam ca nu imi raspunde si nici nu da vreun semn sa ma fii auzit. M-am tot gandit ca de multe ori ii arde de joaca si ii place v-ati-ascunselea, si l-am cautat mult. Dar mereu deschideam ochii si il vedeam tot acolo, in casa, sufletul si viata mea. De multe ori cred ca l-am suparat; i-am intors spatele si am venit catre vechii mei prieteni din carti. De multe ori ma aruncam suicidar in spectacolul ipocriziei din cotidian, precum un copil inconstient de pericol, sau poate ca o Ioana d’Arc plecata in razboiul cu aceasta lume “autista”, avand drept arme doar o carte si multa inima. Si totusi cred ca m-a iertat, chiar daca poate s-a incruntat putin sau a ras ironic de nebunia mea si poate ca a asteptat momentul optim pentru a ma bate dojenitor pe umar, pentru a ma face sa intorc capul si sa-l gasesc din nou.
Intotdeauna am crezut, si cred si acum, cu fiecare clipa mai mult, ca am o misiune pe Pamant; cred ca fiecare dintre noi o are. Nu stiu daca ea vine intocmai de la Dumnezeu, sau din zona arhetipala, zona din care completam ceea ce stramosii nostrii arhaici au intreprins, sau poate vine din insasi personalitatea noastra, creata si modelata in timp, sau doar simplist, din niste scopuri pe care le-am fixat in concordanta cu niste experiente traite si simtite profund. Poate ca toate, amalgamate intr-un tot, fac dintr-o persoana, un om, o fiinta misionara, care in acceptiunea mea, ar trebui sa lase o amprenta pe cararea aceasta care o strabate, si anume viata. Daca ar fi sa identific misiunea mea, misiunea careia in mod silentios i-am jurat credinta, ar fi aceea de a face omul sa priveasca dincolo de persoana, sa priveasca adanc in ceea ce se intampla dincolo de cuvinte, in ceea ce se numeste suflet; sa decodifice cotidianul si generalul pana la dezvaluirea unei alte realitati, descoperirea fiecarei unicitati in parte.
In fiecare zi plec la drum, in cruciada la care m-am inhamat in cautare de suflete, inarmata si capabila sa “ucid tigrii”, doar pentru a mai pune intr-o lumina de reflector un Om. Si nu cred ca o fac din altruism, sau poate ca da. Poate ca este un egoism care ma face pe mine sa traiesc intr-un confort afectiv mai mare, pe langa persoane carora am ajuns sa le cunosc sufletul. Poate ma securizeaza sa le cunosc adevaratul Eu. Adevarul e ca imi este foarte teama sa traiesc printre masti. Mi se pare sinistru, sa traiesti fiecare zi ca pe un permanent Hallowen, sa-ti indulcesti privirea in fata unei creaturi morbide mascata in Ileana Cosanzeana si sa fugi terifiat de un om, doar pentru ca parintii i-au ales un costum nereusit de monstru sau poate sa te inspaimanti de un costum de mumie, cand de fapt sunt doar niste bandaje ce panseaza rani sangerande. Da, imi este teama de acest Hallowen continuu al vietii si societatii; si daca telul meu nu este unul demn de concursurile de miss univers, in care sa propagandez, cu o maxima ipocrizie “world peace”, pot in schimb sa dezlipesc o masca, chiar si cu riscul de a gasi sub ea riduri adanci. Un om cu o ratiune de fier, mi-a spus odata, ca aceasta manifestatie a asertivitatii este de fapt, doar o gluma proasta. Mi-a spus ca sunt suflete, in care chiar si daca ai intra cu buldozerul, o sa intri doar pentru a afla ca acolo nu exista nimic. Inca ma gandesc la asta… nu cred ca i-am gasit inca o argumentatie destul de solida si realista care sa poata face fata unui asemenea adevar. Teoria psihologica bineinteles ca o poate contrazice. As putea enumera multi autori, opere, ani, care sa o poata pune la zid, care sa ii arate dojenitor degetul si sa-i spuna cat de mult greseste. Dar oare practica zilnica, din viata reala, de dincolo de carti asta ne arata? Ne arata oare in o suta de procente, ca in spatele fiecarui individ, “sade” cumintel un om asteptand o cruciada, care sa dea navala in sufletul lui si sa faca curatenie? Oare asa sa fie?
Asist uimita, apoi frustrata si in final poate chiar scarbita, la teatrul ipocriziei care se joaca pe un bis interminabil; si partea proasta este ca viata mi-a daruit bilete in primul rand. Asist la piesa in care niste actori de mana a doua, incearca sa-l reproduca pe Hamlet fara sa fi citit intai scenariul. Asist la scena in care ei se plang fara sa stie macar adevaratul motiv, se plang doar pentru ca asa se poarta, ironizand astfel adevaratele suferinte. Ma intreb oare cati oameni care plang aparent o intrega societate, sunt macar pentru o clipa capabili sa asculte si sa inteleaga ce doare la celalalt fara sa raspunda secerator: „si eu la fel”. Ma intreb, cati oameni au o reala relatie cu acest Dumnezeu, la care ridica teatral ochii si cer pace si liniste in lume, bunastarea semenilor si incetarea razboaielor, dar numai in prezenta altora. Ma intreb, cati din acesti oameni se pot intalni “intre patru ochi” cu El si cere acelasi lucru, in defavoarea solicitarii bunastarii lor personale. Si spun asta, pentru ca in peregrinarea mea printre oameni am constientizat un lucru: oamenii ii atribuie lui Dumnezeu toate sarcinile unui avocat, analist de credite, primar, presedinte, medic sau politist. Cati dintre noi nu se adreseaza avocatului din Dumnezeu, atunci cand cer castigarea unui proces? Sau cati dintre noi nu se adreseaza functiei de primar a lui Dumnezeu, atunci cand ii solicita repartitia unui teren? Lista este interminabila si poate continua la infinit. Dar oare, cati dintre noi ne amintim de rolul parental al lui Dumnezeu atunci cand spunem „Tatal nostru care esti in ceruri”? Ma intreb mereu, cati dintre cei care spun rugaciuni in schimbul foloaselor necesitate, nu fac decat sa recite induiosator o poezie adresata lui Dumnezeu.
Cea mai mare provocare a vietii mele, a fost aceea de a avea curajul de a nu fi ca ceilalti. Si constienta fiind de doza minima de modestie din aceasta afirmatie, continui spunand ca acest curaj este asemenea unui cutit cu doua taisuri. De multe ori, “inteleptii scolii vietii” m-au catalogat, chiar si fatis, ca fiind anormala. Am inteles atribuirea acestei etichete, prin usurinta adoptarii unei abordari de masa, in defavoarea unei gandiri individuale, care, trebuie sa recunoastem, cere o investitie de multa energie intelectuala. Si particularizand acest curaj de a nu fi ca ceilalti, in sfera religiozitatii, am constatat ca este unul din punctele cele mai sensibile ale gandirii de masa. Cu stupoare, am realizat imperativitatea cu care societatea cere adoptarea gandirii de masa, si excluderea vehementa a ideii de Dumnezeu ca realitate proprie interioara, concept pe care personal il adopt. Acestea ma fac sa ma gandesc la motto-ul lui Carl Gustav Jung: “Credeti in Dumnezeu? Nu cred. Acum stiu”, ceea ce personal, ma face sa cred ca abordarea fata de Dumnezeu, depinde in mare proportie de gradul de dezvoltare al inteligentei emotionale.
Acest curaj, de a nu fi ca ceilalti, prefer sa-l numesc mai degraba, o alta abordare. Aceasta abordare, in stadiul incipient al dezvoltarii propriei mele persoane, ma facut de multe ori sa ma gandesc, cat se poate de meditativ, la metafora oglinzii sau felul in care ceilalti ma vad pe mine. Au fost clipe in care, la modul propriu, ma uitam in oglinda si ma intrebam daca si ceilalti vad exact ceea ce eu vad in momentul acela. Si am descoperit o gama cat se poate de variata de viziuni, si toate asupra unui singur om. Am descoperit ca in acelasi timp imaginea mea oglindita in ochii celorlalti poate fi cea a unei femei frumoase sau a uneia comune, a unui psiholog cu autoritate sau a unui copil ce mai are de crescut, a unei prietene sau a unui om fals, a unui om obisnuit sau a unui ciudat. Aparent haotice toate aceste atribute, sunt doar niste cioburi din ceea ce eu vad in oglinda: pe mine insami, in singura oglinda intreaga, cea a realitatii mele.

>>> Te invităm să evaluezi acest articol:

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent