Comportamentul prosocial versus comportamentul antisocial 4.06/5 (12)
4.06/512

0
8879

6567c635cc45e8d710178f98da3a11a6_XL.jpg

1. Definirea comportamentului prosocial

Abordarea psihologica a comportamentului prosocial este relativ noua, insa cu toate acestea au existat din cele mai vechi timpuri trimiteri la acest tip de comportament.

In acest sens, putem da exemplu una din scrierile filosofului roman Lucius Annaeus Seneca – De beneficii – in care apare urmatoarea sintagma ce face referire la comportamentul prosocial:, Rasplata unei fapte bune este de a fi facut-o”.

In prezent, abordarea acestui tip de comportament este complexa existand numeroase definitii ale acestuia. Septimiu Chelcea intelege prin comportament prosocial un comportament intentionat, realizat in afara obligatiilor profesionale ce vizeaza promovarea si consolidarea, conservarea normelor si valorilor sociale.

O alta definitie a comportamentului prosocial este data si de P.Golu (2002) care sustine:, Comportamentul prosocial este o categorie larga, care include atat conduita de ajutorare cat si altruismul. El este comportamentul rezultat din procesul societatii si al invatarii sociale.” (apud Cochinescu, 2008)

In urma acestor doua definitii, ne putem opri asupra ideii conform careia comportamentul prosocial este in esenta comportamentul prin care facem ceva folositor celuilalt, ii venim in ajutor.

 

2. Formele comportamentului prosocial

 

Sfera comportamentului prosocial include o serie de subspecii si implicit valori morale precum: ajutorarea, apararea proprietatii, generozitatea, protejarea si sprijinirea celuilalt. Toate aceste valori morale mentionate apar si in doua dintre cele mai cunoscute forme ale comportamentului prosocial: bunavointa si altruismul.

Bunavointa este definita ca actiunea prin care se urmareste binele celuilalt, dar nu si obtinerea unei recompense externe.

Cea de-a doua forma, altruismul este definita ca un comportament de ajutorare ce presupune sacrificiu de sine din partea celui care acorda ajutorul.

(Feldman, apud Cochinescu, 2008)

Neveanu (1978) defineste altruismul ca pe un principiu moral, opus egoismului, constand in actiunea dezinteresata pentru binele celorlalti oameni si implicand atitudini de maxima generozitate.

In opinia lui Auguste Comte, cel care a si lansat termenul, altruismul este a trai pentru altul, ceea ce inseamna dragostea drept principiu, ordinea ca baza, progresul ca scop.

Pe langa aceste definitii ale altruismului, exista psihologi care vorbesc despre altruismul pur a carui prezenta o considera in lipsa oricarei forme de recompensa externa sau interna.

Cu toate acestea, Serge Moscovici isi pune problema existentei altruismului pur in conditiile in care egoismul este considerat normal: altruismul este problema unei culturi a carei regula este egoismul.

In opinia lui Moscovici exista trei tipuri de altruism: altruismul participativ, altruismul fiduciar, altruismul normativ.

Altruismul participativ este exersat in favoarea familiei, patriei, prietenilor. Acest tip vizeaza folosul intregii comunitati si este tipul de altruism in care Sinele si celalalt se pot confunda.

Cel de-al doilea tip de altruism este cel fiduciar si se refera la comportamentele prin care se urmareste mentinerea unei relatii apropriate cu cei in care avem incredere. Altruismul fiduciar se sprijina pe incredere si echilibrul relatiilor interpersonale.

Ultima forma, altruismul normativ, este diferita de celelalte prin gardul sau de obiectivitate, implicand chiar si norme socio-culturale. Prin acest tip de altruism indivizii cauta sa echilibreze responsabilitatile si solidaritatile sociale in scopul unei bune functionari a institutiilor sociale, existand o legatura pozitiva intre adeziunea la norme si comportamentul de ajutorare.

Putem conchide acest fragment sustinand ideea ca toate aceste clasificari ale subtipurilor comportamentului prosocial au menirea de a evidentia complexitatea acestuia si de a accentua beneficiile interactiunii umane.

 

3. De ce acorda oamenii ajutorul?

 

De ce acorda oamenii ajutorul este o intrebare deschisa pentru care raspunsurile si modelele explicative au rolul de a contura anumite idei nicidecum dea raspunde cu certitudine de 100% acestei intrebari.

Modelele si teoriile explicative iau in calcul mai multe posibilitati printre care aceea a existentei unei tendinte ereditare spre ajutorare a celorlalti, dilema invatarii comportamentului prosocial, dilema consumarii propriilor resurse (timp, bani, energie).

Studiile recente realizate de Kenrick si colaboratorii sai (2002) demonstreaza urmatorul fapt: comportamentele prosociale servesc la patru mari scopuri: (apud Cochinesc, 2008)

 

1. Contribuie la bunastarea noastra personala

2. Vizeaza cresterea statutului si aprobarii sociale

3. Vizeaza protejarea stimei de sine

4. Permit tinerea sub control si reglarea dispozitiei emotionale

 

Pe langa aceste studii sunt prezente o serie de perspective si teorii ce vizeaza explicarea acestei intrebari.

Una dintre perspective este cea a sociobiologiei care sustine ca individul urmareste prin comportamentul sau nu atat sa supravietuiasca el cat genele lui. In acest sens, oamenii vor risca mult in a-si trece capitalul genetic mai departe, de aceea prefera sa-i ajute pe cei cu care sunt inruditi. Dovezile sunt extrem de concludente in ceea ce priveste aceasta teorie intrucat multe specii de animale se conformeaza acestui pattern: initial sunt ajutati parintii, fratii, copiii (avand 50% din gene similare); ulterior unchii, nepotii (25%) si in cele din urma verii (12,5%).

Un alt exemplu in acest sens este actiunea unor asistenti medicali din Ohio care in urma unei tornade au stat acasa pana cand s-au asigurat ca membrii familiilor lor sunt in regula si dupa aceea au plecat in misiune.

Teoriile invatarii sustin ca acest tip de comportament pare a fi invatat in timpul socializarii primare, care incepe inca din primele saptamani de viata ale copilului. Avand in vedere faptul ca socializarea reprezinta procesul formarii personalitatii in acord cu normele si valorile sociale se poate argumenta: comportamentul prosocial se afla sub influenta acestora.

Dupa Campbel (1975) societatea incurajeaza si promoveaza norme precum: norma reciprocitatii, norma responsabilitatii sociale, norma justitiei sau echitatii sociale. (apud Cochinescu, 2008)

Prima dintre aceste norme este cea a reciprocitatii ce presupune faptul ca ajutorul acordat iti va fi mai tarziu sai mai devreme returnat. Aceasta norma functioneaza cu precadere in grupurile mici, in micile orasele, intre persoanele cu acelasi statut social fiind intim legata de principiul echitatii conform caruia fiecare persoana asteapta ca beneficiile primite sa fie proportionale cu ceea ce a investit.

Norma responsabilitatii se refera la a-i ajuta pe cei ce depind de tine, de raspunde nevoilor lor legitime.De regula ne subordonam acestei norme nu pentru a fi recompensati, ci pentru ca ne simtim satisfacuti cand atingem standardele morale interne. Cand nu reusim sa satisfacem cerintele acestei norme apar sentimente precum vinovatia, tristetea.

Cea de-a treia norma este ce a justitiei sau echitatii sociale este fundamentata pe baza a doua idei: prima fiind cea ca oamenii tind sa mentina echitatea in relatiile personale iar ce-a dea doua vizeaza gradul de inechitate in relatia dintre doua persoane, gard ce poate fi calculat sub forma de raport in termeni de ce ofera si primeste fiecare din cele doua persoane.

Pentru a obtine o relatie echitabila acel raport trebuie sa fie egal la cele doua persoane, contrar acestui rezultat apare inechitatea ce produce sentimente de culpabilitate, inferioritate.

O alta perspectiva ce isi propune sa raspunda la intrebarea, De ce acorda oamenii ajutorul?” este cea a invatarii indirecte a comportamentului prosocial, care sustine ideea ca acesta poate fi invatat prin conservarea si imitarea unor modele (de cele mai multe ori oferite de familie). Astfel, s-a observat ca persoanele ai caror parinti primeau numeroase vizite sunt mai inclinate in a oferi ajutorul strainilor comparativ cu cei care nu primeau.

Studiile au confirmat ca americanii sunt mult mai dispusi decat chinezii si japonezii sa acorde ajutor strainilor, dar acestia din urma sunt mult mai dispusi sa-si ajute familia si prietenii apropiati.

 

4.De ce nu intervin, spectatorii” in situatii de urgenta?

 

Pentru a putea contura cateva raspunsuri la aceasta intrebare consider ca este necesar sa prezint pe scurt cunoscutul caz al Chaterinei Genovese, femeie ce a fost omorata in 1964, New York, in fata blocului ei. Ceea ce socheaza la acest eveniment este faptul ca aceasta crima a fost un episod public, ea fiind privita de 38 de vecini care nu au intervenit in nici un fel.

Ulterior acestui eveniment au fost fost facute o serie de studii ajungandu-se la concluzia ca martorii prezenti la un incident pot influenta emergenta normei responsabilitatii sociale in trei moduri.

Primul dintre acestea are ca idee centrala faptul ca ceilalti reprezinta o sursa de ajutor, ghidandu-se dupa sintagma:, lasa-l pe el sa actioneze, pare mai compente”. Acest fenomen este cunoscut in literatura de specialitate ca fenomenul de difuziune a responsabilitatii.

Al doilea mod se bazeaza pe faptul ca ceilalti sunt o sursa de informare – astfel incat daca nici unul dintre membrii grupului nu sesizeaza ca este o situatie de urgenta, ajung la concluzia ca nu este cazul sa actioneze.

Ultimul model sustine ca ceilalti sunt o sursa de aprobare sau dezaprobare pentru acordarea ajutorului. Oamenii ofera intepretari subiective realitatii din jur, astfel incat daca vad o femeie si un barbat certandu-se nu intervin pentru ca cei mai multi cred ca este vorba de o cearta conjugala. De aici putem retine faptul ca intotdeauna cand o femeie este agresata va trebui sa se adreseze agresorului la persoana a doua singular si eventual sa paseze sarcina de a suna la politie sau ambulanta unui om din multime pentru a evita difuziunea responsabilitatii, asta sporind sansele de a primi ajutor:, Am nevoie de ajutor! Dumneavoastra, domnule, cel cu jacheta albastra sunati la politie!”

In concluzie, consider ca studierea si oferirea cat mai multor modele de comportament prosocial este esentiala inca de la varste fragede si astfel, prin insusirea lui in urma modelului familial si celui scolar, oamenii ar deveni mai atenti la grijile, nevoile celor din jur si poate chiar ar putea salva vieti. Este absolut necesara, in opinia mea, promovarea unui astfel de model pentru ca ar putea sa stopeze comportamentele agresive si antisociale ale tinerilor de azi ce vor fi adultii de maine.

De asemenea, sunt de parere ca manifestarea comportamentului prosocial poate conduce la aprobare sociala si implicit la cresterea nivelului stimei de sine, toate aceste aspecte contribuind la sporirea socializarii, empatiei si inlaturarii anxietatii, starilor depresive incipiente.

 

5. Definirea comportamentului antisocial

 

Una din definitiile unanime si cele mai cunoscute in prezent prezinta comportamentul antisocial ca fiind acea forma de comportament orientat in sens distructiv, in vederea producerii unor daune a caror natura poate fi materiala, psihologica, morala sau mixta.

Doua dintre cele mai cunoscute forme ale comportamentului antisocial sunt agresivitatea si criminalitatea.

Este necesar sa mentionam ca agresivitatea nu trebuie confundata in totalitate cu comportamentul antisocial intrucat, spre exemplu, conduita unui sportiv poate fi cu atat mai buna cu cat este mai agresiva. De asemenea, exista o serie de infractiuni si comportamente antisociale care nu implica agresivitate, un bun exemplu in acest sens fiind frauda economica.

In ceea ce priveste agresivitatea exista trei aspect distincte si relevante ce merita a fi amintite in cadrul acestei lucrari:

–          Agresivitatea nediferentiata si fara un rasunet antisocial, spre exemplu o altercatie banala din trafic;

–          Agresivitatea propriu-zisa in cadrul careia apare chiar si comportamentul criminal;

–          Comportamentul agresiv ca expresie a unei stari patologice preexistente sau dobandite, spre exemplu schizofrenii, cei cu retard mintal si cei care sufera de dementa nu detin discernamant atunci cand comit o fapta grava.

Restul indivizilor care comit fapte antisociale fac parte din categoria persoanelor cu discernamant si suporta implicit rigorile legii.

Criminalitatea, prin definitie este un fenomen social extrem de semnificativ in orice societate si implica savarsirea de crime si numarul de omoruri comise intr-o anumita perioada pe un anumit teritoriu.

Comportamentul antisocial i-a preocupat in mod firesc si pe cercetatorii din domeniile umaniste precum cel psihologic ori sociologic, lucru ce a determinat aparitia unor explicatii si teorii stiintifice referitoare la formele si manifestarile acestuia.

 

6. Teorii cu privire la comportamentul antisocial: agresivitate si criminalitate

 

In cele ce urmeaza, pentru a patrunde mai bine in esenta formelor comportamentului antisocial, consider ca este de cuviinta sa expun cateva dintre cele mai relevante teorii atat cu privire la agresivitate cat si la criminalitate.

In ceea ce priveste agresivitatea, cele mai cunoscute teorii sustin urmatoarele ipoteze: agresivitatea este innascuta (Sigmund Freud), agresivitatea este un raspuns la frustratie (Miller si Dolard), agresivitatea este un comportament invatat (Albert Bandura).

Prima dintre teoriile mentionate a fost elaborata de Sigmund Freud si sustine ca agresivitatea este un instinct cu care oamenii se nasc si intrucat aceasta presiune ereditara nu poate fi inlaturata este necesar ca in procesul educatiei sa fie canalizata in domenii precum sportul, arta.

De asemenea, K. Lorenz (1966) in lucrarea, Despre agresivitate” evidentiaza valoarea adaptativa a agresivitatii sustinand ca, animalul isi apara teritoriul pentru hrana si adapost”.

Principala critica adusa teoriei vizeaza faptul ca agresivitatea desi implica influente neuronale, hormonale si biochimice nu este in totalitate innascuta, intrucat oamenii nu se asemana in adoptarea comportamentului agresiv.

Cea de-a doua teorie sustine ca agresivitatea este determinate de factori exogeni, fiind in acest mod un raspuns la frustrare. In acest sens, Miller si Dollard au elaborat ipoteza frustrare-agresivitate, conform careia agresivitatea este mereu o consecinta a frustrarii iar frustrarea conduce spre agresivitate.

Printre cei care au supus aceasta teorie unor critici se afla si L. Berkowitz care sustine ca frustrarea nu determina in mod cert o conduita agresiva ci mai degraba favorizeaza o stare de pregatire emotionala pentru a agresa.

O alta teorie relevanta este cea elaborata de A. Bandura ce sustine ca agresivitatea se invata prin modalitati directe (recompensarea/pedepsirea unor comportamente), prin observarea si imitarea unor modele de conduita (de regula ale parintilor sau adultilor din jurul nostru) si prin preluarea modelelor din mass-media.

Un bun exemplu in acest sens este comportamentul agresiv deprins din familie – majoritatea celor care denota un astfel de comportament au fost si ei victimele abuzului fizic si emotional in copilarie.

In cele ce urmeaza, voi prezenta cateva teorii cu privire la criminalitate.

Multitudinea explicatiilor si teoriilor ce au la baza acest tip de comportament antisocial a determinat divizarea in trei categorii: teorii psiho-biologice, teorii psiho-sociale si teorii psiho-morale. In continuare vom avea drept scop prezentarea unei teorii din fiecare categorie.

Astfel, din categoria teoriilor psiho-biologice ce arata faptul ca in esenta, crima, ca fenomen individual are o baza psihobiologica organica sau functionala evidentiem teoria constitutiei criminale elaborata de criminologul italian

Benigna di Tulio. Acesta sustine ca studiul crimelor nu poate fi exclusiv biologic sau exclusiv sociologic ci cumva bio-sociologic. De altfel, intreaga personalitate umana nu poate fi corect apreciata decat dupa criterii bio-psiho-sociologice. Avand drept reper aceste argument, autorul sustine ca exista mai multi factori ce conduc la formarea unei personalitati criminale:

–          Ereditatea a carei influenta este una puternica insa in ciuda acestora nu poate fi considerate factor determinant;

–          Anormalitatile hormonale: anumite disfunctii in sistemul metabolic pot corela cu comiterea crimelor;

–          Disfunctionalitati cerebrale: anumite leziuni pe cortex coreleaza in mod direct proportional cu comiterea crimelor. Un exemplu il reprezinta persoanele care sufera de epilepsie si care pot comite infractiuni grave, crime.

Importanta acestei teorii reiese din faptul ca nu sunt ignorati factorii sociali sau factorii exteriori in producerea actelor antisociale, insa dupa cum sustine

Benigna di Tulio, acestia nu pot avea o influenta reala decat atunci cand intalnesc o constitutie criminala preexistenta.

Conform celei de-a doua categorii de teorii, comportamentul infractional este invatat prin intermediul interactiunii om-ambient. Una din teoriile reprezentative din cadrul celor psiho-sociale este teoria stigmatizarii cunoscuta de asemenea si sub numele de interactionism social. Aceasta a fost elaborata de H. S. Becker,

F. Tannenbauman, E. Lemert.

Potrivit acesteia, fenomenul criminalitatii rezida din interactiunea a doua categorii de factori: primul este reprezentat de activitatea nonconformista a unor persoane, cea de-a doua este determinata de activitatea grupurilor sociale dominante care reactioneaza atribuindu-le celor nonconformiste stigmatul de infractor. Ca urmare a acestei stigmatizari, la persoanele in cauza apare un fel de contrareactie psihica din pricina careia ei isi vor asuma cu adevarat statutul de infractori.

In cele din urma, autorii acestei teorii sustin ca infractionalitatea nu isi are izvorul in realitatea obiectiva, in conditiile de existenta a persoanei in cauza ci isi are izvorul in contrareactia psihica pe care oamenii o au in momentul in care sunt etichetati ca fiind infractori.

Teoriile psiho-morale sustin ca infractionalitatea si comportamentul criminal sunt simptome ale problemelor emotionale fundamentale ale omului, evidentiindu-se in aceasta maniera importanta caracteristicilor psihologice ale individului, cea a factorilor psihogeni si psihomorali.

O teorie remarcanta din categoria celor psiho-morale este teoria personalitatii criminale elaborate de Jean Pinatel.

Autorul sustine ca este inutil a separa oamenii in buni sau rai si ca orice om in circumstante exceptionale poate deveni un infractor.

De asemenea, apare idea conform careia exista niste diferente graduale in ceea ce priveste pragul delicvential, astfel incat unii oameni au nevoie de anumite instigari exterioare intense, in timp ce altii de instigari exterioare minimale pentru a trece la savarsirea actului criminal.

In viziunea lui Jean Pinatel componentele nucleului criminal care determina trecerea la act sunt:

–          Egocentrismul (reprezinta tendinta individului de a raporta totul la sine insusi)

–          Labilitatea psihica (reprezinta o lipsa de prevedere, o instabilitatea emotionala)

–          Agresivitatea

–          Indiferenta afectiva ce asigura ultima etapa – cea a trecerii la savarsirea actului concret. Aceasta presupune lipsa de regrete, remuscari si o totala lipsa de empatie fata de suferinta fizica si psihica produsa victimei.

Cu toate acestea, este necesar sa precizam ca cele patru componente prezentate de autor nu trebuiesc privite individual ci intercorelat intrucat reuniunea si conexiunile dintre ele confera un caracter particular personalitatii si determina in acest mod portretul psihologic al criminalului.

De asemenea, conchizand prezentarea teoriilor agresivitatii si criminalitatii, trebuie sa precizam ca nici una din acestea nu poate fi considerata deplin suficienta si deplin consistenta in explicatiile oferite intrucat fiecare furnizeaza informatii cu privire la aspectul tratat. Prin urmare, este de preferat sa tratam aceste teorii din perspectiva complementaritatii si nu din cea a contradictiilor existente intre acestea.

 

7. Concluzii

 

In concluzie, sunt de parere ca prezentarea atat a comportamentului prosocial cat si a celui antisocial este foarte importanta deoarece furnizeaza si ghideaza in acelasi timp comportamentul uman. Tinand cont de faptul ca nu exista o societate dominata de tendinte pur prosociale sau antisociale, consider ca un mediu echilibrat ar fi acela in care comportamentul prosocial il domina pe cel antisocial intrucat ar determina internalizarea si exprimarea unor conduite exemplare pentru cei din jur.

Un bun exemplu in acest sens poate fi reprezentat atat de perioada copilariei cat si de cea a adolescentei, varsta la care viitorul adult are nevoie de modele, de integrare in grupul social si conturarea unei imagini de sine in conformitate cu cea corporala. Prin urmare, daca acele modele ar fi unele exemplare, pozitive, exista sanse mai mari ca adultul de maine sa fie un model pentru cei din jur, pentru viitoarea lui familie si implicit acest lucru ar determina scaderea ratei comportamentului antisocial, respectiv a celui agresiv si a celui criminal.

De asemenea, facand saltul de la propriile opinii in prezent, cresterea ratei comportamentului antisocial este ingrijoratoare si ar trebui sa reprezinte un semnal de alarma atat la nivel informal (in cadrul familiei, grupului social) cat si la nivel formal (institutii de invatamant, mass-media).

Relevante in acest sens sunt statisticile referitoare la rata infractionalitatii in Romania, care ilustreaza o propagare teritoriala, nu intamplator judetele cu cea mai mare ridicata rata a infractionalitatii (Hunedoara – 2.384 de infractiuni la suta de mii de locuitori; Alba- 2.094 infractiuni; Gorj – 1.916 infractiuni) sunt invecinate.

Conchid prin a semnala necesitatea promovarii comportamentului prosocial la nivelul comunitatii intrucat aceasta reprezinta o modalitate eficienta de a stopa expansiunea comportamentului antisocial prezent intr-o societate in care importanta valorilor morale este diminuata treptat.

 

Bibliografie:

1. Chelcea, S. (1990). Psihologia cooperarii si intrajutorarii umane. Bucuresti: Editura Miliatra

2. Chelcea, S. (2005). Psihologie sociala. Bucuresti: Editura Economica

3. Cochinescu, L. (2008). Probleme actuale ale psihologiei sociale. Pitesti: Editura Paralela 45

4. Doron, R. si Parot, F. (2006). Dictionar de psihologie. Bucuresti: Editura Humanitas

5. Mitrofan, L. (2004). Elemente de psihologie sociala. Bucuresti: Editura SPER

6. Moscovici, S. (1998). Formele elementare ale altruismului. Iasi: Editura Polirom

7. Worchel, S., Cooper, J. si Goethals, G. (1988). Understanding social psychology. California: Cole Publishing Company

 

Autor: Carmen Sarbu

>>> Te invităm să evaluezi acest articol:

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent