Cine suntem noi?

0
774

4fa58a4e3bff7c98c12520b84ea1dcd5_XL.jpg

Adesea raspunsul pe care il dam la aceasta intrebare este o caracteristica a noastra – profesia, sexul, varsta, valorile sau orice caracteristica de apartenenta la un grup – evitand, astfel, sa ne gandim la sensul ei real. De exemplu, eu ma pot defini ca psiholog, barbat, roman, dar acestea sunt doar caracteristici ale mele si nu esenta mea. Eu nu sunt psiholog, aceasta este doar profesia mea; eu nu sunt barbat, acesta este doar sexul meu; eu nu sunt tanar, aceasta este doar varsta mea, eu nu sunt… asta (aratand la corpul meu), acesta este doar corpul meu; eu nu sunt inteligent, sa zicem, ci posed o abilitate deosebita de a jongla cu informatii; eu nu sunt Sorin, acesta este doar numele meu; eu nu sunt beat sau obosit, sa zicem, aceasta este doar starea in care eu ma aflu; eu nu sunt singur, sa zicem, aceasta este doar situatia in care eu ma aflu; eu nu sunt trist sau furios, sa zicem, ci aceasta este emotia pe care eu o simt; eu nu sunt roman, ci m-am nascut in regiunea in care mi s-a dat acest calificativ; eu nu sunt un om cinstit, ci acestea sunt valorile mele si tot asa. Si atunci… cine sunt eu?

Desigur, este util sa folosim fraze precum „sunt sincer”, dar este la fel de util sa ne dam seama ca acestea au ca scop doar fluidizarea discutiei si nu sa ne asociem cu sinceritatea. Pentru ca si sinceritatea, ca orice altceva pe lumea asta, este si buna si rea. Aceste confuzii se fac inca de la inceputul vietii, din copilarie, de pe la varsta violet (vezi articolul cu Nivelurile Constiintei), cand apare limbajul. Ele sunt necesare atunci, mai ales ca mintea unui copil nu poate ajunge la esenta intrebarii „cine sunt eu?”. Dar, mai tarziu, aceasta asociere cu tot felul de valori, gusturi si trasaturi de personalitate, pot actiona ca un blocaj in evolutia noastra. Daca spun „sunt timid” de exemplu, in loc sa recunosc adevarul ca „ma comport timid”, sunt sanse mari sa ma lipesc de timiditatea mea si sa nu vreau sa-i dau drumul, desi vad ca a fi timid clar nu-mi satisface nevoile. Si atunci dau vina pe viata, pe Dumnezeu, pe parinti, pe oricine, astfel incat eu sa-mi pastrez comportamentul care nu-mi mai serveste (dar mi-a servit in copilarie, altfel nu l-as fi avut), adica sa pastrez ceea ce eu cred ca este identitatea mea. Ma plafonez cu „asa sunt eu, n-am ce-i face!” si ma scutesc de efortul schimbarii. Si, astfel, traiesc o nefericire justificata, in loc sa traiesc o fericire nejustificata!

Si iata-ne la esenta intrebarii. Cine sunt eu? Cu siguranta eu nu sunt ceea ce vad sau observ la mine. De exemplu, masina mea este ceva ce vad din exterior. Este clar ca eu nu sunt masina mea, pentru ca o vad din afara. Pe mine nu ma pot vedea din afara. Ma pot gandi ce parere au altii despre mine, dar nu ma pot vedea in mod direct din afara. Din simplul motiv ca eu sunt cel care priveste. Este clar ca daca eu privesc, daca eu sunt subiectul, ceea ce vad nu sunt eu, ci doar un obiect pe care eu il vad. Masina mea este vazuta din exterior de catre mine, deci eu sunt in afara, privind. Asa cum ochiul nu se poate vedea pe el insusi, nici eu nu ma pot vedea pe mine. Nu pot vedea subiectul privitor. Orice vad este un obiect privit. Iar obiectul privit nu poate fi si subiectul privitor. Mai incerc o explicatie: eu te vad pe tine, pentru ca eu sunt aici si tu esti acolo. Dar nu as putea sa ma vad pe mine, pentru ca nu pot fi si aici si acolo. Eu nu pot fi decat cel ce priveste, cel ce cunoaste si nu si obiectul cunoscut.

Daca eu sunt subiectul cunoscator si nu si obiectul cunoscut, atunci eu nu pot fi corpul meu, pentru ca eu imi pot cunoaste corpul, iar ceea ce poate fi cunoscut nu este subiectul cunoscator. Eu nu sunt gandurile mele, pentru ca eu imi pot observa si cunoaste gandurile si, deci, gandurile sunt in exteriorul meu. Eu nu sunt emotiile mele, pentru ca eu imi pot cunoaste emotiile si, deci, ele sunt in afara mea. Eu nu sunt starile mele, pentru ca si ele pot fi cunoscute, adica vazute din afara. Eu nu sunt nici macar actiunile mele, intentiile mele, faptele mele, pentru ca si ele pot fi observate din afara. Eu sunt doar cel ce observa, cunoscatorul, martorul.

La aceasta informatie am ajuns si eu cu dificultate, inspirat din carti precum “Fara Granite” de Ken Wilber si prin practica sustinuta.

Observatorul, in sine, nu are nici o caracteristica, el doar observa ceea ce i se asociaza. El nu este timid, nu este hot, nu este bun, nu este nebun, nu este rau, nu este barbat, nu este femeie, nu este batran, nu este tanar, acestea sunt caracteristicile corpului si ale personalitatii. Dar corpul si personalitatea noastra pot fi observate, deci ele sunt in exteriorul nostru. Prin urmare, puteti schimba orice la voi, tot voi veti ramane. Chiar daca ajungeti sa vedeti lumea altfel, pe masura ce mintea devine mai complexa, asta este pentru ca o vedeti prin niste ochelari mai clari, dar cel ce priveste prin ochelari, observatorul, ramane neschimbat.

Tocmai ca este atat de greu de identificat, tocmai ca nu poate fi gasit in interiorul nostru, copiii si oamenii cauta ceva despre care sa zica „eu sunt asta”. Si nu, nu poate fi gasit, pentru ca daca il gasesti este in exteriorul tau, iar ceea ce este in exterior nu esti tu. Tu esti cel ce gaseste si nu obiectul gasit. Sau tu esti cel ce cauta si nu obiectul cautat. Cand te cauti pe tine, deja te indepartezi de tine. Desigur, daca nu te cauti, cu siguranta nu te vei gasi. Si este normal ca, intr-o prima faza, sa te cauti intr-un exterior intern, mental. Dar ca sa va gasiti, nu trebuie sa va cautati dinamic, ci doar sa permiteti descoperirii sa se intample, trebuie doar sa va observati mintea sau spatiul interior, consecvent si sustinut.

Despre utilitatea acestei informatii cred ca v-ati convins: evolutia si, in urma ei, fericirea. Este mult mai usor sa-ti schimbi viata cand stii ca tu nu esti timid, ci doar asa erai obisnuit sa abordezi lumea; ca tu nu esti tristetea insasi, ci doar treci printr-o stare; ca nu iti displace un anumit comportament („n-as putea sa fac asa ceva”), ci doar ca l-ai asociat cu ceva negativ. Tu nu esti ce vad altii la tine, ci doar cel ce observa. Si poti observa cat de intepenita si nesatisfacatoare este viata ta sau poti observa cum emerg schimbari, nu neaparat radicale. Poti observa cum accepti viata sau cum te pui de-a curmezisul ei. Poti observa reactia ta obisnuita atunci cand te enervezi si poti observa reactii noi. Cel ce declanseaza actiunea nu suntem doar noi, este un cumul de factori individuali, sociali, materiali etc., dar, in cele din urma, noi suntem cei care asista la spectacolul vietii. Este viata ta ceea ce vrei sa vezi sau vrei sa vezi niste schimbari?

 

Autor: Dumitru Sorin

>>> Te invităm să evaluezi acest articol:

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent