Ce sa-i invatam pe copii la inceput de viata

0
733

dcca011eac737955750c5f2f4e56b627_XL.jpg

“A transmite viata” – iata o afirmatie prin intermediul careia Jacques Salome mi-a schimbat perspectiva asupra maternitatii… nu “a avea copii”, nu “a face copii”, nu “dorinte de copii”. Transmitem mai departe ceva ce ne-a fost transmis la randu-ne- VIATA. Dam mai departe ceea ce am primit, fie ca ne dam seama de asta sau nu. Iubim asa cum am fost iubiti, educam asa cum am fost educati.

Poate v-a revoltat ultima afirmatie. Da, fara sa vrem, in ciuda eforturilor de a face altfel, scapam continuturi ce au fost sadite in noi catre copiii nostri.

Dorinta de a face invers decat parintii nostri ne-a determinat de multe ori sa trecem in extrema opusa, nici ea prea fericita. Ne preocupa la nivel rational ce sa-i invatam, la ce sa fim atenti, unde sa-i ducem, cu cine sa-i lasam sa relationeze, cum sa se raporteze la lume. Ii comparam, inregistram cat de mult ies din specificul varstei, daca stiu mai multe cuvinte decat alti copii, daca sunt mai inalti, daca mananca mai bine, daca au mai multe activitati extrascolare decat vecinul/verisorul etc.

Daca priviti adultii din jurul nostru, care vi se par cele mai serioase provocari cu care se confrunta? Faptul ca nu stiu denumiri de dinozauri, destula istorie, destula chimie sau calcule matematice? Faptul ca sunt mai mici/mai mari de inaltime decat cei de varsta lor sau ca nu au facut pian/balet/sah/teatru (eventual simultan pe toate) cand erau mici?

Nu vi se pare ca problemele reale apar atunci cand corpul da semne de oboseala, iar mintea- total rupta de el- nu tine cont, ajungandu-se la simptome mai usoare sau mai grave? Sau atunci cand nu se pot orienta in spatiu, cand transmit in relatii mesaje non-verbale contradictorii celor verbale, cand nu stiu sa-si asculte ritmurile interioare si se lasa manipulati? Atunci cand mananca toate gunoaiele si hranesc mai degraba dependentele creierului decat nevoile de consum ale corpului? Sau atunci cand se confrunta cu moartea celor din jur, cu disparitia corpului acestora, cu lipsa prezentei, a atingerii, a senzatiilor?

Ceea ce ne scapa de multe ori in educatia copiilor si ar trebui sa constituie “materia” principala in primii 2 ani de viata, cel putin, este relatia cu corpul lor, atentia la mesajele acestuia, dorinta de a-l proteja, respectul pentru tot ceea ce face pentru noi; atingerea, contactul fizic, jocurile corporale, limbajul non-verbal- acestea ar trebui sa fie focusul principal. Aceasta este temelia pe care pot construi apoi orice vor. Imaginati-va ca noi suntem cetati: e ca si cum am construi la inceput ziduri sanatoase, bine proiectate, cu materiale potrivite si abia apoi am alege ce fel de comert practica cetatea, ce fel de politica, ce fel de locuitori primeste, ce zei venereaza etc.

Doar ca a “preda” aceasta materie presupune sa stim, sa invatam, sa lucram noi insine cu propriul corp, sa-l ascultam, sa-l iubim si sa-l respectam.

… Ma bucur daca nu v-a trecut prin minte deja ca e o misiune imposibila.

Jucati-va, atingeti-va copiii, dansati, gadilati-va, sariti, bateti cu palmele in lucruri, tipati, cantati. Explorati spatiul: in spate-in fata, sus-jos, dreapta-stanga. Explorati ritmurile: lent-rapid, usor-greu, tensionat-relaxat. Faceti cu ei grimase, simtiti fata, explorati expresii faciale ale diferitelor emotii.

Respirati adanc, in primul rand voi, atunci cand sunteti speriati sau furiosi. Relaxati-va intinsi pe podea, construiti-va spatiul personal si stapaniti-l.

Un exemplu izbitor de lipsa de intelegere in “materia” relatie cu propriul corp si inca des intalnit este practica de a da “na na” lucrurilor de care copilul s-a lovit. Nu reusesc sa inteleg logica. Ce ne-ar determina sa-i inducem unui copil ideea ca un lucru inert este vinovat de faptul ca el s-a lovit? Singurul argument slab care-mi vine in minte este acela ca vrem sa-i distragem atentia de la emotiile pe care le traieste (frica, furie) si de la durerea provocata. Dar in acelasi timp, am putea sa-i indreptam atentia spre a-si mangaia zona lovita, spre a-i sugera sa-i ceara iertare corpului ca nu l-a protejat de aceasta data. A doua varianta il ajuta pe copil si sa-si asume responsabilitatea fara a se simti vinovat iar el poate avea mai multa grija macar in locul cu pricina sau in activitatea desfasurata.

La inceput, copiii sunt un ghem de emotii si senzatii, de corporalitate. Sa incercam sa-i ajutam sa constientizeze asta si apoi, pe masura ce umplem spatiul lor interior cu informatii, experiente, ratiune, sa avem grija sa conservam legatura si echilibrul corp-minte-suflet.

 

Autor: Irina Tepuru

>>> Te invităm să evaluezi acest articol:

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent