Biografie si Solilocvii-Immanuel Kant

0
745

      Acest material este împărțit în patru părți, în prima parte vom discuta despre perioada de început a lui Kant, despre ascensiunea sa si despre anul morții. În a doua parte vom discuta despre opera filosofului. În partea a treia  vom discuta despre perspectiva sa asupra pedagogiei, iar în ultima parte,  ceea mai scurtă, vor fi prezentate concluziile. (foto wikipedia)

Mircea Eliade era de părere că oamenii sunt contemporani cu cei din țara lor, dar cu cei din alte țări ei nu sunt contemporani, pentru că situațiile economico-sociale care acționează asupra individului diferă prea mult. Dacă continuăm teoria lui Eliade, putem spune că unii oameni datorită geniului lor sunt contemporani cu foarte puțini.

Tinereţea, ascensiunea,anul 1804  

     Jean Paul Sartre spunea că omul întâi există este aruncat în lume şi de abia apoi îşi creează propria sa esenţă de-a lungul întregii vieţi prin alegerile făcute. Cu alte cuvinte se poate vorbi despre esenţa unui om de abia după ce omul respectiv a murit. Cum  Immanuel Kant nu mai este, realizările şi greşelile acestuia pot fi analizate.

      Acesta s-a născut la 22 aprilie 1724 la Konigsberg, capitala principatului Prusiei.Tatăl său avea origini scoţiene. Locuia pe Sattlegasse („ulița şelarilor”), în apropiere de Grune Brucke („Podul Verde”). Spre deosebire de tatăl său Kant, va alege litera „k” pentru iniţiala numelui său, evitând astfel ca numele său să fie rostit  „Zant”.

           Immanuel mai  a avut zece fraţi, însă doar el, al patrulea venit pe lume, un frate şi trei surori au atins o vârstă mai înaintată.  Relaţia cu fraţii săi poate fi caracterizată prin răceală şi abia în anul 1790 găsim că a avut cu fratele său preot o corespondenţă mai întinsă.

      De educaţia copiilor în familia Kant s-a ocupat mama. Aceasta îl admira pe pastorul Franz Albert Schultz (1692-1763) , care avea să-i inducă tânărului Kant interesul pentru educaţie. Se pare că la început la atras limba latină şi voia să se facă profesor de latină. Se va transfera în anul 1732 la Collegium Fredericianum unde pastorul Schultz era director. Aici Kant va studia nouă ani (1732-1740), timp în care va rămâne primul din clasă. Scopul propus al acestei şcoli era clar, copii trebuiau să devină cuvioşi, învăţaţi şi politicoşi. Schultz nu numai că la îndrumat pe Kant, dar la şi ajutat material. Marele filosof va critica atitudinea profesorilor săi, referindu-se în primul rând la constrângerile religioase. Fiecare zi de şcoală începea cu o lungă reculegere comună, fiecare oră era începută şi încheiată printr-o rugăciune. Kant a dezvoltat în această situaţie o repulsie faţă de rugăciune. În această şcoală marele filosof  şi-a format o cultură generală specifică epocii şi a fost pregătit pentru facultate.

      În anul 1740, Immanuel se înscrie la Universitatea din Konisgberg la filozofie, dar şi la teologie, în amintirea mamei sale moarte de trei ani. Avea cunoştinţe teologice, având în vedere şcoala ce o terminase şi era familiarizat cu scrieri asemănătoare cu ale lui Luther. Când a dat la facultate avea 16 ani şi a dat examen de admitere. La scurt timp de la înscrierea la facultate va părăsi casa părintească pentru a locui cu prietenul său Wlömer într-o odaie, dând ore particulare pentru a se putea întreţine. La universitate va cunoaşte filosofia, matematica şi ştiinţele naturii. Profesorul Martin Knutzen, va ajunge să fie unul dintre modelele lui Kant. El era cu zece ani mai mare decât studentul său Immanuel. El îl va influenţa cel mai mult pe marele filosof. La teologie a renunţat destul de repede, interesându-l mai mult filosofia. În anul 1746 a fost nevoit a părăsit universitatea, el şi-a încheiat formal studiile, dar nu a dat nici un examen în acest acest sens.  În anul 1746 a scris primul său tratat „Idei despre adevărata evaluare a forţelor vi”. 

      „Kant iubea viaţa de societate şi îi plăceau conversaţiile la masă. Mai târziu când îşi va permite, el nu se va aşeza la masă fără cel puţin opt invitaţi. Spunea că un filosof nu trebuie să stea singur la masă pentru a nu pierde o ocazie atât de nimerită pentru a-şi verifica cunoştinţele cu alţii.”

      Din anul 1755, Immanuel a renunţat definitiv la activitatea de profesor particular, pentru a susţine examenul de docenţă la Könisberg. Şi-a luat examenul pe 12 iunie cu un tratat intitulat „Despre foc” apreciat de fostul său profesor Teske. A scris apoi în limba latină „Principiile de bază ale cunoaşterii metafizicii.”, lucrare pe care a prezentat-o într-o şedinţă publică la 27 septembrie, devenind astfel docent în filosofie la Universitatea Könisberg. Totuşi pentru că nu avea trei tratate publicate  nu putea fi propus pentru funcţia de profesor. În aceste condiţii, Kant este nevoit să mai publice o lucrare şi va publica în aprilie 1756 , tot în latină lucrarea „Despre monodologia fizică”. Va ajunge să predea şi douăzeci de ore pe săptămână. A predat: matematică, ştiinţe ale naturii, filozofie, morală, teologie naturală, uneori şi istoria filosofiei, pedagogie, la început chiar şi critică privind dovezile existenţei lui Dumnezeu. 

      Nu a reuşit să ocupe locul de profesor titular de matematică şi filozofie şi a refuzat postul de artă poetică în anul 1764. În vârstă de 42 de ani, în 1765 acesta va primi postul de ajutor de bibliotecar la Biblioteca Palatului Regal cu o leafă mică. Aceasta a fost prima sa funcţie oficială pe care a deţinut-o pe termen lung. În anul 1770, norocul este de partea lui Kant şi Buck, cel ce deţinea catedra de logică şi metafizică a plecat pentru catedra de matematică. Immanuel a preluat acum catedra de logică şi metafizică. A scris o disertaţie care sa numit „Despre forma şi principiile lumii sensibile şi a celei inteligibile.” Anul 1786 este şi el important pentru Kant, în acest an ajunge pentru prima dată rector al universităţii.

      Immanuel Kant îşi trăia fiecare zi după un ritm bine determinat.  „La ora cinci fix, el era trezit de valetul său, un fost soldat, cu lapidarul strigăt e timpul. Imediat începea să se pregătească pentru   prelegerile sale, care la începutul activităţii lui didactice durau între patru şi cinci ore pe zi.” După cursuri lucra neîntrerupt până la ora unu, acum îşi fixa în scris gândurile.

       Din anul 1799, Kant se simte slăbit şi le spune colegilor că este pregătit de moarte. Din anul 1798 invitaţiile la masă numai erau multe, iar plimbările s-au scurtat. Nu îşi mai cunoştea vechi prieteni. Se mai trezea încă la cinci dimineaţa. La 1800 memoria îl părăsise şi nu se mai putea descurca singur, ne-mai recunoscând nici banii. Immanuel a continuat să citească dar asimila puţin şi formula teorii ciudate. Wasianski a avut grijă de el.  A murit pe 12 februarie 1804 la ora 11, la vârsta de 79 de ani

Operele lui Kant

     „ Faptul că  fost „îndrăgostit” de metafizică i-a adus neplăceri lui Kant. Atitudinea sa faţă de metafizică urmărind un fir temporal se prezintă astfel: între anii 1746-1759, Immanuel a încercat să creeze o „fundaţie” a metafizicii. Perioada anilor 1760-1766, este o perioadă de deziluzie, urmată în anii 1766-1772 de o perioadă de parţială reconciliere. Perioada „divorţului”  este caracteristică anilor 1772-1780.” Immanuel realizează că nu poate răspunde la unele întrebări fundamentale.

      La doar 23 de ani, marele filosof  scrie „Idei despre adevărata evaluare a forţelor vi şi interpretarea dovezilor, pe care domnul Leibniz şi alţi mecanicişti s-au servit în această polemică; pe lângă unele consideraţii polemice în legătură cu forţele corpurilor în general”, operă prin care se amesteca în dezbaterile dintre cei mai mari metafizicieni ai epocii moderne, Descartes şi Leibniz. Se punea problema modului în care ar fi trebuit calculată forţa, Descartes optând pentru viteza la puterea întâi, iar Leibniz pentru puterea a doua a vitezei. Kant a venit cu o propunere de mediere, el afirma că forţa moartă ar acţiona după teoriile lui Leibniz, iar ceea vie după teoria lui Descartes. Atitudinea tânărului Immanuel a fost văzută ca un act de aroganţă de contemporani..

      Immanuel Kant avea convingerea că trebuie să aibă încredere întotdeauna în raţiunea umană, pe care oricine o poate găsi în sine. O altă lucrare importantă de-a sa apare după alţi nouă ani  şi se numeşte „Istoria naturală generală şi teoria cerului sau o încercare asupra structurii şi originii mecanice a întregului edificiu al universului, tratată după principiul lui Newton”. Studiul este valabil şi astăzi şi a ajutat la dezvoltarea cosmogoniei moderne. Încearcă să renunţe la orice mit religios şi să vadă totul pur raţional. Atitudinea pur raţională a lui Kant, este un lait motiv al lucrărilor sale.

      Universul, în accepţiunea kantiană, sa creat  printr-un proces mecanic, în momentul în care au fost îndeplinite condiţiile simple necesare naşterii lui. Premisa acestui proces este spaţiul infinit al lumii, denumit de Kant  abis al eternităţii, care este umplut cu materie atomică de densitate diferită, dar neordonată. În aceste condiţii acţionează două forţe mecanice, forţa de atracţie şi ceea de respingere.   

      Va mai publica „Cercetarea întrebării dacă pământul a suferit vreo modificare de la primele clipe ale originii sale prin rotirea în jurul axei sale, care determină alternanţa dintre zi şi noapte-care ar fi cauza acestui fapt şi cum poate fi ia dovedită?”, precum şi tratatul „Întrebare:Pământul îmbătrâneşte?”. Ambele lucrări datează din anul 1754 şi se aflau în legătură cu principala sa scriere „Despre teoria cerului”.  Kant compară aici legile naturii cu maximele morale, cum va face şi mai târziu în „Critica Raţiunii Practice”.  În anul 1755 apare  lucrarea „Noua explicare  a primelor principii ale cunoaşterii metafizice”. Şi aici, Kant se prezintă ca un mediator, de data aceasta între Wolf şi Crusius. 

      În perioada anilor 1755-1762 nu a mai publicat nici o scriere importantă, făcând abstracţie de lucrarea „Încercarea unor consideraţii cu privire la optimism”(1759). În anul 1763, Kant se aventurează pe un teren nesigur şi va vorbii despre existenţa lui Dumnezeu. Poziţia sa clară avea să se delimiteze în „Critica Raţiunii Pure”Din această perioadă îşi formulează teoriile mai matur.

      În anul 1764, publică lucrarea „Observaţii cu privire la simţul frumosului şi sublimului”. Aici, Kant spune că preferă viaţa la ţară celei de la oraş, asemenea lui Rousseau.  În anul 1781, scoate una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, „Critica Raţiunii Pure”. În original opera avea 856 de pagini. Titlul are un dublu sens, este vorba de o critică realizată de raţiunea pură şi supune chiar raţiunea pură unei examinări. Kant recunoaşte în această lucrare că raţiunea omenească nu poate răspunde la toate întrebările, fiind limitată. Problema acestei lucrări este de a stabilii  care anume sunt acele întrebări la care raţiunea ca proces al gândirii poate răspunde.     

      Scepticismul lui Hume l-a marcat profund şi la pus în faţa unor probleme noi pe care a considerat că nu le poate soluţiona decât prin depăşirea sistemului leibnizian. Kant nu era de acord cu concluziile şcolilor de gândire raţionalism şi empiriste şi a început să expună o altă metodă filosofică.Programul raţiunii pure este cuprins în următoarele propoziţii: „Dar prin aceasta eu înţeleg nu o critică a cărţilor şi sistemelor, ci a capacităţii raţiunii în genere cu privire la toate cunoştinţele la care poate năzui independent de orice experienţă, prin urmare rezolvarea problemei posibilităţii sau imposibilităţii unei metafizici în genere şi determinarea atât a izvoarelor cât şi a sferei şi a limitelor ei, toate acestea însă din principii. ” Întrebarea în jurul căreia se învârte această lucrare este: Cum sunt posibile judecăţile sintetice a priori?

        „Critica raţiunii practice” este publicată în anul 1785. Kant vedea în această lucrare o extindere şi desăvârşire a celei de-a doua ediţii a „Criticii raţiunii pure”.Această carte reprezintă explicarea şi lămurirea critică a acelor idei care fuseseră deja prezentate în „Întemeierea metafizicii moravurilor”. „Mai întâi, Kant delimitează raţiunea ca fiind, cu funcţia ei practică, independentă  de folosirea ei teoretică ori empirică. După eliminarea factorilor empirici, numai legea moralei, a raţiunii pure determină voinţa. Omul este liber atunci când nu-şi urmează instinctele, ci legea raţiunii.”  

Pedagogia din perspectiva lui Kant

      La Kant, cultura cuprinde disciplina şi instrucţia. De ceea din urmă, ne spune el, nici un animal nu are nevoie.  Disciplina preface animalitatea în umanitate. „Disciplina este deci numai negativă, anume ea este acţiunea prin care omului i se ia sălbăticia, pe când instrucţia este partea pozitivă a educaţiei. ” Omul este singura fiinţă care trebuie educată pentru a deveni om.Teoria sa este una optimistă, spunând că nimic nu este imposibil, se poate realiza deci şi schiţa unei teorii a educaţiei. Este de părere că neglijenţa disciplinei, este un rău mai mare decât neglijenţa culturii, pentru că o greşeală în disciplină numai poate fi corectată niciodată.

      Educaţia este o artă a cărei practicare trebuie perfecţionată prin mai multe generaţii. Însă arta educaţiei, la fel ca şi arta de guvernare, este foarte dificil de clarificat. Se arată dezamăgit de sistemul educaţional al vremii, căruia îi reproşa că nu-l formează şi nu-l dezvoltă pe om pentru a atinge în întregime scopul existenţei sale. Kant aduce în discuţie un principiu al pedagogiei moderne în continuare, „copii trebuie educaţi, nu potrivit cu starea prezentă, ci cu starea mai bună, posibilă în viitor a genului uman.”  Pedagogia este la el sau fizică sau practică.(morală) Partea pozitivă a educaţiei fizice este cultura. Cât priveşte omul civilizat, începutul artei scrisului este pentru  Kant începutul lumii.  În continuare, Immanuel ne dă de înţeles că omenirea este menită să atingă perfecţiunea. Iar la întrebarea dacă binele suprem universal poate păgubi binelui nostru particular, Kant spune că niciodată. El argumentează, şi ne spune că prin realizarea binelui suprem universal sporim şi bunăstarea noastră. Iar buna educaţie este „tocmai izvorul din care iese tot binele din lume.” 

      Din perspectiva lui Kant, prin educaţie omul trebuie să devină: disciplinat(îmblânzirea sălbăticiei); cultivat(învăţătura şi instrucţia), prin ea se dobândesc abilităţi ca citirea şi scrierea;prudent, să se adapteze, să fie simpatizat şi să aibă influenţă. Trebuie să aibă maniere, politeţe;moral, trebuie să aibă tăria sufletească de a alege numai scopuri bune. „Scopurile bune sunt acelea care sunt aprobate cu necesitate de oricine şi care mai pot fi totodată scopuri pentru oricine.”    Consideră că educaţia publică este mai bună decât ceea domestică, argumentând că ceea din urmă produce şi perpetuează deseori defecte familiare. Mai spune că educaţia trebuie să dureze până la vârsta de16 ani. 

      Copilul „trebuie să simtă de cu bună vreme rezistenţa inevitabilă a societăţii spre a cunoaşte dificultatea de a se susţine singur, de a suporta lipsuri, şi de a-şi câştiga cele de trebuinţă, pentru a fi independent.” Copii care nu sunt supuşi uni astfel de tratament, ne spune Kant, mai ales fii de principi, rămân copii. Obişnuinţa cu răcoarea îl face pe om puternic. Înfăşatul trebuie respins. Copilul trebuie lăsat să ţipe, el nu trebuie legănat pentru că asta îl ameţeşte. Nu trebuie să sărim în ajutor când copilul ţipă, aceasta fiind ceea dintâi depravare a copilului, răsfăţul stricându-i inima şi moravurile.  Cum el trăia după un ritm bine determinat, recomandă acest lucru şi pentru copii.  Recomandă o educaţie dură, pentru că, spune el, asta întăreşte trupul. „Un pat tare este cu mult mai sănătos decât unul moale. Cultivarea minţii este şi ea într-un fel fizică, copilul trebuie să simtă totdeauna libertatea sa, dar să înveţe să nu împiedice libertatea altuia.” 

  . Omul cere ocupaţie chiar dacă aceasta implică şi constrângere. Spune că şi Adam şi Eva s-ar fi plictisit dacă nu ar fi avut activităţi.  

      Nici o facultate mintală „nu trebuie cultivată izolat pentru sine, ci fiecare în raport la cealaltă, de pildă imaginaţia-numai în folosul inteligenţei.”  Spune că inteligenţa în judecată poate fi exersată prin studiul istoriei. Acesta este un principiu modern, folosindu-se o instruire activă, participativă a elevilor. Elevii sunt învăţaţi să gândească. Trebuie să ne ocupăm memoria numai cu lucruri ce ne interesează să le păstrăm şi care au legătură cu viaţa reală. Consideră că romanele sunt nocive, ele servind doar la distracţie. Citirea acestora slăbeşte memoria, îi face pe copii să rătăcească cu spiritul şi să piardă timpul fără a gândi. Distracţia, crede Kant, face ca marile talente să se piardă.  

      Concluzii

      Cum părerile autorilor se oglindesc în bilanţul pe care îl fac, studiul de faţă se va încheia cu o succintă examinare a ceea ce a reprezentat Kant pentru filosofia europeană. Se poate spune despre acesta că a fost un om al timpului modern, iar cultura sa individuală a fost  peste nivelul culturii europene de atunci. Cu neobosita sa stăruinţă de a studia problemele filosofice esenţiale, el a reuşit să creeze un model teoretic de moralitate perfectă. Model ce poate fi adoptat de oricine, indiferent de spaţiul geografic în care se află.

      Kant a înţeles că nu se poate ajunge la o privire generală , fără a avea în cunoştinţele sale treptele succesive care să-l ducă la ea.  Astfel el şi-a schimbat în mai multe rânduri concepţia filosofică, până să ajungă la o ipoteză  cât mai raţională şi mai greu de combătut. Lucrările sale reprezintă o moştenire culturală pentru întreaga lume. Atitudinea lui Kant, ne ajută să combatem şi teoria lui Nietzsche, care spunea că oamenii cei mai înţelepţi au fost dintotdeauna de aceeaşi părere: viaţa nu este bună de nimic.  Kant, unul dintre cei mai înţelepţi oameni  se dovedeşte a fi o persoană destul de optimistă, acest lucru se observă şi după una dintre maximele sale, „A trebui înseamnă a putea”.

       La fel ca şi Aristofan, Kant ne spune că un om înţelept trebuie să fie moral mereu, indiferent de situaţie. Cu multe învăţături demne de urmat, activitatea filosofică a lui Kant a rezistat în timp. Thomas Mann spunea că geniul german s-a întrupat în trei figuri monumentale una religioasă(Luther), una poetică (Goethe) şi una politică(Bismark). A uitat însă cea de-a patra figură monumentală, cea filosofică (Kant).    

 Uwe Schultz,Immanuel Kant,Bucureşti,ed.Teora,1997,p.7.

 Ion Petrovici,Kant,viața și opera,Bucureşti,ed.Eurocong Grup,1998,p.40.

 Tatăl său ortografia numele cu „c”

Uwe Schultz,op.cit. 

 Ibidem.

 Ibidem,p.8.

 Ion Petrovici,op.cit.

 Uwe Schultz,op.cit,p.9.

 Ibidem,p11.

 Ion Petrovici,op.cit,p.41.

 George Macdonald Ross Tony McWalter,Kant and his influence,ed.Thoemnes, Bristol,1990,p.2.

 Scutiţi de acest examen erau fii oamenilor bogaţi.

 Uwe Schultz,op.cit, p.12.

 Ibidem,p.16.

Ion Petrovici,op.cit,p.42.

 Uwe Schultz,op.cit, p.19.

 Ibidem,p.20.

 Ibidem,p.22.

 Ibidem,p.24.

 Ibidem.

 Manfred Kühn,Kant: o biografie,Iaşi,ed.Polirom,2009,p.351.

 Ibidem,p.352.

 Ibidem,p.353.

 Ibidem,p.357.

 Paul Guger,The Cambridge Companion to Kant,New York,Cambridge University Press,1993,p.26.

 Uwe Schultz,op.cit,p.64.

 Ibidem,p.65.

 Ibidem,p.66.

 Lucrarea sa de docenţă.

 Uwe Schultz,op.cit.,p.68.

 Ibidem,p.69.

 Paul Guger,op.cit.,p.27.

 Uwe Schultz,op.cit.,p.74.

 Ibidem,p.83.

 Ibidem,p.84.

 Roger Scruton,Kant,Bucureşti,ed.Humanitas,1998,p.27.

 Uwe Schultz,op.cit.,p.85.

 Ibidem,p.107.

 Immanuel Kant,Despre Pedagogie,Bucureşti,ed.Paideia,2002,p.17.

 Ibidem,p.16.

 Ibidem,p.17.

 „ideea noastră trebuie să fie exactă,şi atunci, cu toate piedicile ce mai stau în calea înfăptuirii ei, ea nu este nicidecum imposibilă.” Ibidem,p.18.

 Ibidem,p.20.

 Ibidem,p.21.

 Ibidem,p.28.

 Ibidem,p.43.

 Ibidem,p.21.

 Ibidem,p.22.

 Ibidem,p.23.

 Ibidem,p.27.

 Ibidem,p.28.

 Ibidem,p.35.

 Ibidem,p.40.

 Ibidem,p.41.

 Ibidem,p.48.

 Ibidem,p.49.

 Ibidem,p.50.

 Friedrich Nietzsche,Amurgul idolilor,Bucureşti,ed.H()umanitas,2012,p.21.

 Thomas Mann,Germania şi germanii,Bucureşti,ed.Humanitas,1998,p.23.

>>> Te invităm să evaluezi acest articol:

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent