Aspecte privind abordarea terapeutica a pacientilor diagnosticati cu tulburare de personalitate borderline 3/5 (2)
3/52

0
2763

7884581148e30ccb73a24dfa45b62e09_XL.jpg

Toti clinicienii sunt de acord cu faptul ca terapia cazurilor de tulburare de personalitate borderline este extraordinar de provocatoare si solicitanta emotional. Din cauza crescutei implicari temporale, emotionale si a complexitatii procesului terapeutic, multi practicieni evita sa lucreze cu pacienti cu un astfel de diagnostic. Se stie despre acestia ca sunt susceptibili sa paraseasca terapia, sa treaca la act in mod autodistructiv, sa formuleze cereri neobisnuite pentru un tratament special din partea psihoterapeutilor, sa ii provoace sa isi transgreseze limitele profesionale si sa-i chinuie cu telefoane neobosite la diverse ore din zi si din noapte.

Drept urmare, reprezinta o conditie necesara ca terapeutul care se angajeaza intr-o psihoterapie intensiva cu pacienti borderline sa fie experimentat sau sa fie supervizat de catre colegi experti.

Desi abordarea terapeutica a pacientului diagnosticat cu tulburare de personalitate borderline variaza in functie de nevoile acestuia, au putut fi conturate de-a lungul timpului o serie de principii tehnice care se aplica la majoritatea pacientilor borderline. Ne propunem asadar ca in acest articol sa prezentam cateva repere utile in desfasurarea travaliului terapeutic cu pacientii diagnosticati cu tulburare de personalitate borderline.

TULBURAREA DE PERSONALITATE BORDERLINE (TBP) – ISTORIC SI EVOLUTIE CONCEPTUALA

Cautand sa identificam originea clasificarii americane a bolilor psihiatrice, ne vom intoarce in timp pana in anul 1849, cand Isaac Ray, director al spitalului Butler din Rhode Island, a prezentat o lucrare care propunea un sistem uniform de denumire, clasificare si inregistrare a bolilor mentale. Ulterior, in anul 1933, Academia de Medicina din New York va realiza primul manual de statistica a bolilor mentale adoptat de Asociatia Americana de Neurologie, iar in anul 1952 Asociatia Psihiatrica Americana (APA) va hotari publicarea unui sistem de clasificare si codificare a bolilor psihice sub denumirea “Diagnostic and Statistical Manual” (DSM). Abia in anii 1970, odata cu aparitia celui de-al treilea manual DSM, vor fi postulate primele criterii de diagnostic explicite pentru entitatile clinice cunoscute, fapt ce va reprezenta o veritabila revolutie in clasificarea bolilor mentale. Din acest moment, odata cu introducerea sistemului de evaluare multiaxiala, va fi recunoscuta distinctia si interconditionarea reciproca dintre tulburarile psihice si structurile personalitatii, abordarea terapeutica a tulburarilor de personalitate devenind unul din obiectivele psihiatriei si psihologiei clinice si bucurandu-se de tot mai multa atentie in ultimii ani.

Termenul „borderline” a fost intrebuintat prima data pentru a descrie acei pacienti care nu erau suficient de bolnavi pentru a fi diagnosticati ca schizofreni, dar care erau prea tulburati pentru a urma un tratament psihanalitic clasic. In 1949, Hoch si Polatin, pentru a eticheta starea acestui grup, au introdus categoria «schizofrenie pseudonevrotica», caracterizandu-i pe acei indivizi care prezentau un model simptomatic de «pannevroza», «pananxietate», «pansexualitate». In 1953, Robert Knight caracterizeaza acest grup prin descrierea deficientelor in functionarea Eului, prin inabilitatea de a planifica in mod realist, de a se apara impotriva impulsurilor primitive si prin predominanta procesului de gandire primar asupra celui secundar. In anul 1968, Grinker et al. au adus o anumita rigoare diagnostica sindromului, analizand statistic aproximativ 60 de astfel de pacienti si sugerand ulterior ca exista patru grupe de pacienti borderline, evoluand pe un continuum de la un capat psihotic catre unul nevrotic. Astfel, ei au diferentiat un grup psihotic (I), un grup cu afecte negative predominante si cu dificultati in a mentine relatii interpersonale stabile (II), un grup caracterizat printr-o lipsa generala a identitatii, care are drept rezultat nevoia de a imprumuta identitate de la altii (III) si un grup nevrotic (IV). Incercand sa gaseasca numitorii comuni ai sindromul borderline, prezenti in fiecare din cele patru subtipuri, aceiasi autori au identificat patru trasaturi cheie comune (mania ca afect principal sau unic, defecte in relatiile interpersonale, absenta unei identitati consistente a Sinelui si depresia generala) si au stabilit ca sindromul borderline este in mod clar distinct de schizofrenie, toti acesti pacienti necunoscand in timp deteriorari catre schizofrenia franca. Otto Kernberg (1967, 1975) a incercat caracterizarea din punct de vedere psihanalitic a pacientilor borderline si, folosind o abordare combinata intre psihologia Eului si teoria relatiilor de obiect, a introdus termenul de «organizare a personalitatii de tip borderline» pentru a delimita acel grup care prezenta patternuri caracteristice de slabiciune a Eului (lipsa de toleranta a anxietatii, lipsa de control al impulsului, lipsa de canale de sublimare dezvoltate), trecerea catre procesul de gandire primar (regresarea la o gandire cvasipsihotica in absenta structurii sau sub presiunea unor afecte puternice), mecanisme de aparare primitive (clivajul, idealizarea primitiva, forme timpurii de proiectie- mai ales identificarea proiectiva, negarea, omnipotenta si devalorizarea) si relatii de obiect problematice (relatii de obiect internalizate patologice). Conceptul impus de Kernberg este distinct de caracterizarile fenomenologice existente care identifica o tulburare de personalitate specifica, termenul sau cuprinzand multe tulburari de personalitate diferite, intrucat, in viziunea sa, pacientii cu tulburare de personalitate narcisica, antisociala, schizoida, paranoida, infantila si ciclotimica, sunt toti caracterizati ca avand o organizare de personalitate de tip borderline subiacenta. In 1990, Gunder, Zanarini et al. au identificat trasaturi discriminatorii clare bazate pe cercetarea focalizata pe caracteristici descriptive ale sindromului borderline: gandire cvasipsihotica, automutilare, eforturi suicidare manipulative, preocupari despre abandon/inghitire, anihilare, cerinte mari/sentimentul de a fi indreptatit, regresii in tratament, dificultati transferentiale. In anul 2000, Asociatia Psihiatrica Americana publica editia a IV-a, revizuita, a DSM-ului, in care sunt prezentate criteriile actuale de diagnostic a TPB.

ABORDARI TERAPEUTICE SI STRATEGII IN TRATAMENTUL PACIENTILOR DIAGNOSTICATI CU TPB

Ghidul de practica pentru tratamentul pacientilor cu TPB al APA (2001) recomanda ca forma de abordare terapeutica optima a acestor pacienti combinatia dintre medicatie si psihoterapie. Cele doua tipuri de tratament actioneaza in mod complementar, psihoterapia urmarind modificarea functionarii intregii persoane si fiind esentiala pentru a-i ajuta pe pacientii diagnosticati cu TPB sa atinga stabilitatea, iar farmacoterapia tintind rezolvarea simptomelor specifice.

Acelasi Ghid de practica al APA noteaza ca exista doua psihoterapii validate empiric utilizate in tratamentul TPB: terapia psihanalitica/psihodinamica si terapia comportamentala dialectica (TCD).

Toti clinicienii sunt de acord cu faptul ca terapia cazurilor de TPB este extraordinar de provocatoare si solicitanta emotional. Din cauza crescutei implicarii temporale si emotionale si a complexitatii procesului terapeutic, multi practicieni evita sa lucreze cu pacienti cu un diagnostic cunoscut de TPB. Se stie despre acestia ca sunt susceptibili sa paraseasca terapia, sa treaca la act in mod autodistructiv, sa formuleze cereri neobisnuite pentru un tratament special din partea psihoterapeutilor, sa ii provoace sa isi transgreseze limitele profesionale si sa-i chinuie cu telefoane neobosite la diverse ore din zi si din noapte. Drept urmare, reprezinta o conditie necesara ca terapeutul care se angajeaza intr-o psihoterapie intensiva cu pacienti borderline sa fie experimentat sau sa fie supervizat de catre colegi experti.

Desi abordarea terapeutica a pacientului diagnosticat cu TPB variaza in functie de nevoile acestuia, o serie de principii tehnice se aplica destul de larg la majoritatea pacientilor borderline. Ne propunem in continuare sa prezentam cateva repere in desfasurarea travaliului terapeutic cu pacientii diagnosticati cu TPB.

1. ALIANTA TERAPEUTICA

O problema majora in psihoterapia indivizilor borderline este natura precara a aliantei terapeutice (Adler, 1979; Gabbard et all, 1988; Horwitz et al., 1996; Kernberg, 1976; Masterson, 1976; Modell, 1976; Zetzel, 1971).

Pe parcursul tratamentului, datorita relatiilor de obiect haotice ale pacientilor, acestia au o mare dificultate in a-si vedea terapeutul ca pe o figura care ii ajuta si care lucreaza in colaborare cu ei in directia unor scopuri recunoscute mutual. Este probabil ca acestia sa il vada pe terapeut fie ca pe un adversar, fie ca pe un salvator idealizat. In aceste conditii, in momentul in care procesul devine deosebit de dificil, este util ca terapeutul sa ii reaminteasca pacientului scopurile stabilite in comun si sa il reorienteze catre acestea. Unul din mesajele care trebuie sa fie repetate pacientului este acela ca terapia nu este obligatorie ci este un proces ales de catre el pentru a atinge scopuri specifice care ii scad suferinta. Intrucat pacientii uita frecvent de aceste scopuri, recapitularea lor ii ajuta sa isi aminteasca de faptul ca terapeutul este un aliat care lucreaza in colaborare cu ei.

Proiectul Mc Lean asupra angajarii in psihoterapie a pacientilor borderline (Franck, 1992) subliniaza faptul ca 60% din primii 60 de pacienti studiati si-au intrerupt terapia in decursul a 6 luni, 77% din aceste cazuri de abandon fiind caracterizate de dificultatea dezvoltarii unei aliante intre terapeut si pacient. Un alt studiu derulat asupra unor pacienti borderline care au intrerupt terapia prematur (Gunderson et al, 1998) a surprins faptul ca mai mult de jumatate din cei care au abandonat terapia au plecat maniosi dupa o confruntare timpurie facuta de terapeut. S-a subliniat astfel importanta utilizarii unor tehnici mai suportive pentru construirea aliantei in primele faze ale terapiei, precum si recunoasterea realitatii traumei timpurii sub forma abuzului in copilarie la multi dintre acesti pacienti (Gunderson si Chu, 1993; Gunderson si Sabo, 1993). Eroarea careia cad prada multi analisti si terapeuti dinamici, orientati mai curand catre strategii expresive decat suportive, este de a forta interpretarile de transfer asupra unor pacienti nepregatiti, care sunt orientati catre externalizare si actiune mai degraba decat catre reflectie, compromitand astfel alianta terapeutica. In mod ideal, terapeutul, inainte de a oferi o interpretare a dinamicii inconstiente, va trebui sa creeze un mediu continator prin validarea empatica a experientei pacientului. Prin validarea si recunoasterea efectelor traumei timpurii asupra capacitatii pacientului de a forma relatii de incredere la varsta adulta, practicienii vor construi o alianta terapeutica mai puternica.

STABILIREA CADRULUI TERAPEUTIC SI PRECIZAREA LIMITELOR

Din cauza naturii haotice a vietii pacientului borderline, stabilitatea ii trebuie asigurata si impusa din surse exterioare cat mai devreme in cursul procesului terapeutic. In acest sens, este indicat ca terapeutul sa ii prezinte inca din primele intalniri (sub forma unui contract terapeutic la care va face referire ulterior pe parcurs) cadrul constant in care se va desfasura psihoterapia. Vor fi clarificate aspectele ce tin de relatia psihoterapeutica (ce este si ce nu este psihoterapia, prin ce difera relatia terapeutica de alte relatii), aspectele legate de plata sedintelor, frecventa, regularitatea si durata limitata a acestora, politica legata de consecintele absentelor de la sedintele programate.

Pe langa stabilirea acestor conditii care vor face viabila psihoterapia, terapeutul va informa pacientul despre limitarile existente in interiorul cadrului de interventie. Acesta va mentiona clar ca nu tine de rolul sau sa se implice in actiunile din viata pacientului in afara sedintelor, ca disponibilitatea sa este limitata si ca nu se asteapta sa primeasca telefoane intre sedinte decat in caz de urgenta. De multe ori, aceste informatii intra in disonanta cu asteptarile pacientului ca psihoterapeutul sa fie un salvator omnipotent, multi pacienti borderline privind limitele profesionale obisnuite ca pe o deprivare cruda si cu scop punitiv din partea terapeutului.

Lipsa unui simt consistent al identitatii face ca pacientii borderline sa fuzioneze usor cu un altul si pana la un punct sa isi doreasca asta. Ei pot cere in timp demonstratii mai concrete de grija din partea terapeutului (imbratisari, sedinte extinse, scaderi tarifare, disponibilitate permanenta). In astfel de situatii clinicianul poate resimti dificultati in a mentine distanta emotionala si a manifesta o lipsa de reactie totala la cererile emotionale ale pacientului. Mai ales terapeutii incepatori pot trai sentimente de vinovatie in ce priveste stabilirea si mentinerea limitelor si pot incepe sa depaseasca limitele profesionale in numele flexibilitatii sau al prevenirii suicidului (Gabbard, 1989; Gutheil, 1989). Paradoxul legat de implementarea limitelor este ca, desi multi dintre pacienti cer o mai mare libertate, atunci cand psihoterapeutul le-o acorda, ei se simt in mod paradoxal mai rau. Un studiu efectuat de Menninger si Colson (1995) a evidentiat ca in cazurile cu evolutie negativa, un numitor comun a fost esecul clinicianului de a pune limita comportamentelor de acting out. Este necesar ca terapeutul sa se asigure ca cei doi actori ai actului terapeutic se mentin intr-o stare de separare, in ciuda eforturilor de fuziune pe care le poate face pacientul, intrucat in lipsa unor limite clar sustinute, terapeutul se poate simti responsabil pentru comportamentele sau emotiile pacientului atunci cand acesta incearca sa il responsabilizeze. Waldinger (1987), rezumand succint grupul de comportamente care necesita implementarea de limite, le mentioneaza pe cele care ameninta siguranta terapeutului sau a pacientului si pe cele care pericliteaza psihoterapia insasi. Casement (1985) realizeaza distinctia utila intre „cererile libidinale” ale pacientului si „cererile legate de nevoile de crestere”. Daca primele nu pot fi gratificate fara a pune serios in pericol tratamentul si fara realizarea unor compromisuri etice serioase, cele din urma nu pot fi frustrate fara a se impiedica cresterea.

FACILITAREA COLABORARII

Prin definitie, pacientii diagnosticati cu TPB manifesta dificultati in a coopera, a colabora si a prelua responsabilitatea pentru comportamentele proprii. Acest lucru e in mod special adevarat pentru pacientii care intra in terapie cu scopul expres de a se simti mai bine si nu pentru a face schimbari in viata lor. Ei vor ca sentimentele lor de abandon sa dispara, grijile sa se diminueze si problemele cotidiene sa fie rezolvate. Dorinta lor secreta este ca viata lor haotica si ruinata de respingere sa fie reglata de catre o persoana ferma si care sa se manifeste ca un parinte bun, ideal. Ei cred ca este responsabilitatea altcuiva sa faca totul mai bine pentru ei si il deleaga pe clinician pentru acest lucru.

Stabilirea limitelor si contractul terapeutic scris sunt doua strategii puternice pentru a angaja pacientul in psihoterapie. De obicei aceste strategii sunt folosite cu pacientii diagnosticati cu TPB cu un nivel scazut de functionalitate, care au intentii suicidare sau savarsesc trecerea la act in forme diverse. Contractele pot fi utilizate pentru a facilita aderenta la tratament, regland prezenta la intalniri, manifestarea comportamentelor compulsive sau agresive si complianta la medicatie.

O alta strategie care faciliteaza angajarea in procesul terapeutic este construirea unui mediu care sa il contina pe pacient, prin indeplinirea functiei de continere a clinicianului. Aceasta se refera la primirea si pastrarea proiectiilor pacientului fara a le absorbi sau raspunde la ele pana in momentul oportun, in care vor fi reorientate inapoi catre pacient, astfel incat acesta sa poata integra aceste parti proprii lui, pe care anterior nu le putea tolera.

MENTINEREA FLEXIBILITATII

Pentru a aborda in mod adecvat un pacient diagnosticat cu TPB, clinicianul trebuie sa manifeste o atitudine flexibila.

Raportandu-se la cunoasterea faptului ca pacientii borderline cu un nivel inalt de functionare, cu un Eu puternic si cu un grad mai mare de gandire orientata psihologic vor beneficia de pe urma unei psihoterapii orientata expresiv mult mai mult decat cei mai aproape de limita psihotica, care necesita un accent suportiv, terapeutul isi va regla atitudinea si demersurile astfel incat sa mentina o alianta terapeutica optima.

Dincolo de aceasta, datorita faptului ca prin comportamentul sau pacientul borderline incearca in mod subtil sa le impuna celorlalti un mod anumit de a raspunde si de a simti, clinicianul va fi nevoit sa isi ajusteze interventiile in functie de starea de moment a relatiei cu acesta. Terapeutul va trebui sa-si permita suficienta flexibilitate pentru a raspunde spontan la forma de relatie de obiect care ii este impusa, „dansand pe muzica pacientului”, pastrand insa in acelasi timp atitudinea si limitele profesionale. Astfel va asigura mentinerea acestuia in relatie, acumuland o bogatie de informatii despre dificultatile caracteristice lui in relatiile interumane, informatii pe care le va putea utiliza ulterior in scop terapeutic.

Daca asigurarea constantei este parte integranta din stradania terapeutului de a crea un mediu continator pentru pacient, raspunsul empatic la nevoile in schimbare ale pacientului este un factor critic in mentinerea aliantei terapeutice.

TRANSFER SI CONTRATRANSFER

Deoarece relatiile interpersonale tind sa fie neobisnuit de incomode pentru pacientul cu TPB, aspectele legate de realizarea transferului si contratransferului ar trebui sa fie o grija considerabila a clinicianului. Transferul acestor pacienti acopera o gama care se intinde de la neajutorare, dependenta si fantezii de fuziune la dispret total.

Contratransferurile comune clinicienilor includ stari de manie, vina, antagonism, teama, respingere, sentiment de manipulare, fantezii de salvare. Psihoterapeutul poate deveni manios din cauza cerintelor absolutiste ale pacientului, a dependentei lui exagerate sau a comportamentelor de trecere la act. In astfel de situatii el trebuie sa isi monitorizeze si sa isi controleze gandurile si reactiile fata de acest tip de pacient, care este extrem de sensibil la elementele de paralimbaj ale interlocutorilor. Terapeutul poate raspunde la ostilitatea pacientului spunand „Am impresia ca incerci sa ma determini sa ma infurii pe tine in loc sa ma lasi sa te ajut. Sa vedem daca putem intelege ce se intampla.”, sau o poate limita prin afirmatii de tipul” Nu sunt sigur ca vom face progrese daca continui sa tipi. Este important sa iti controlezi mania ca sa o poti exprima intr-un mod mai putin provocator.”

RECUNOASTEREA SI REINTEGRAREA ASPECTELOR SINELUI CARE AU FOST NEGATE SAU PROIECTATE IN ALTII

Deoarece clivajul si identificarea proiectiva sunt mecanismele de aparare primare ale pacientilor cu TPB, sentimentul de a fi incomplet sau fragmentat e un fenomen de nucleu in psihopatologia borderline.

Prin mecanismul clivajului pacientul poate sa-si nege comportamentul avut in urma cu o luna, manifestandu-se ca si cum altcineva ar fi raspunzator pentru acel comportament. Lipsa de continuitate poate aparea de la saptamana la saptamana sub forma unor schimbari dramatice in felul in care el se prezinta terapeutului. Sarcina acestuia din urma este de a lega aceste aspecte fragmentate ale Sinelui pacientului si de a interpreta anxietatile subiacente.

Prin identificarea proiectiva, pacientul borderline isi proiecteaza in terapeut sau in alte persoane Sinele intern si reprezentarile de obiect. Terapeutul va incerca sa il ajute sa inteleaga ca el plaseaza in mod inconstient propriile sale aspecte in altii, pentru a tine astfel sub control acele parti personale care il deranjeaza.

PROMOVAREA MENTALIZARII

Pacientii borderline tind sa isi considere propria perceptie asupra realitatii ca fiind absoluta, (reprezentand reflectarea acurata a realitatii obiective) si nu o constructie personala, subiectiva, bazata pe propriile sentimente, credinte interne si experiente trecute. Ei sunt convinsi in majoritatea cazurilor ca viziunile lor asupra celorlalti sunt corecte, intrucat sunt incapabili sa reflecteze asupra lumii interne a altora. Ca atare, datorita retrairii unor relatii de obiect interne din trecut bazate pe trauma, pacientul borderline nu mai poate gandi sau reflecta limpede si dezvolta adesea convingeri aproape delirante, „obligandu-l” pe terapeut sa joace un rol in drama sa interioara. Intensitatea si persistenta cu care pacientii borderline isi exprima convingerile cu caracter cvasidelirant ii poate determina uneori pe unii psihoterapeuti sa se indoiasca de ei insisi.

O cale de a promova mentalizarea este aceea in care clinicianul incurajeaza clientul sa isi exprime fantasmele privind starea interioara a terapeutului, ori de cate ori observa schimbarile sentimentelor pacientului de la un moment la altul. Sunt utile intrebarile sub forma „Cum crezi/gandesti ca ma simt eu in legatura cu…?”

PERMITEREA TRANSFORMARII CLINICIANULUI IN OBIECTUL RAU

Una dintre provocarile cele mai mari in psihoterapia pacientilor borderline este cea de a tolera si de a contine mania intensa, agresivitatea si ura pacientului. Intrucat acesti pacienti au internalizat un introiect detestat si posibil abuziv pe care incearca cu disperare sa-l externalizeze prin identificare proiectiva in dimensiunile transferentiale si contratransferentiale ale diadei, terapeutii se simt frecvent acuzati in mod fals. Pacientii borderline au tendinta de a recrea cu terapeutul o relatie de obiect interna sado-masochista din copilarie pentru ca, intr-un mod paradoxal, gasesc ca e previzibil, familiar si linistitor sa recreeze aceasta relatie. Cand terapeutul rezista tentativei pacientului de a recrea aceasta relatie, adesea pacientii pot amplifica provocarea incercand si mai mult sa il transforme (Fonagy, 1998). Reactiile de aparare ale terapeutului in fata acestei agresivitati pot varia de la a incerca sa fie cat mai ponderati si echilibrati ca raspuns, la a face interpretari de transfer care sa-l forteze pe pacient sa isi ia inapoi ostilitatea in loc de a o proiecta in terapeut, a face comentarii ostile sau a exploda de manie in fata pacientului.

A permite transformarea in obiectul rau nu inseamna ca terapeutul isi pierde orice sens al cadrului profesional, ci ca functioneaza ca un container care accepta proiectiile pacientului, incearca sa le inteleaga si sa le pastreze pentru pacient pana cand acesta e din nou in stare sa tina aceste aspecte pentru sine. Starea ideala pentru terapeuti este cea descrisa de Gabbard si Wilkinson (1994), in care terapeutul isi permite sa fie „supt” in lumea pacientului in timp ce isi pastreaza abilitatea de a o observa in actiune in fata ochilor sai.

INITIEREA SI FINALIZAREA TERAPIEI

A) INITIEREA TERAPIEI: CONFRUNTAREA CU INSTABILITATEA, AMBIVALENTA, MANIA PACIENTULUI SI GESTIONAREA ACESTORA

Datorita instabilitatii si ambivalentei pacientilor cu TPB, intervievarea acestora reprezinta o provocare pentru clinician.

Labilitatea si instabilitatea vor fi prezente nu numai la nivel emotional si cognitiv ci si in relatia cu clinicianul. Instabilitatea privind relatia terapeutica poate fi gestionata prin concentrarea in mod empatic asupra sa, prin focalizarea si urmarirea discutiei, reducerea izbucnirilor si controlarea diversiunilor. In intervievarea acestui tip de pacient este recomandata utilizarea intrebarilor deschise in locul celor inchise sau tintite (Sperry, 2006). Intrucat instabilitatea afecteaza raportul, clinicianul trebuie ca in mod continuu sa constientizeze prezenta si efectul sau.

Intr-o maniera similara celei in care relationeaza cu ceilalti, acesti pacienti isi vor dirija mania catre clinicieni. Clinicienii cu experienta se asteapta ca pacientii cu TPB sa relationeze in acest fel la inceputul terapiei si stiu ca acest tip de interactiune va spori tensiunea in relatia terapeutica, astfel incat isi canalizeaza eforturile pentru gestionarea acestei tensiuni si asigurarea resurselor pentru a pastra o alianta terapeutica la un nivel de lucru activ.

Gestionarea ambivalentei presupune confruntarea afirmatiilor contradictorii ale pacientului in timp ce se manifesta o intelegere a starilor sale ambivalente. El poate sa descrie cu entuziasm o noua relatie intr-un moment si apoi sa o devalorizeze in momentul imediat urmator cand isi aminteste unele lucruri neplacute despre relatie. In general, confruntarea terapeutica poate neutraliza mecanismele de clivaj si de identificare proiectiva, moderand atat idealizarea cat si devalorizarea. Confruntarea terapeutica il va ajuta de asemenea sa realizeze ca ambivalenta sa este rezultatul unei percepute lipse de suport si intelegere din partea celorlalti. In final, confruntarea terapeutica permite pacientului sa realizeze –dureros– masura in care a permis altora sa influenteze in mod profund starea lor de bine (Waldinger, 1987). Confruntarea terapeutica nu este indicata atunci cand exista evidente ale unui abuz fizic sau sexual in copilaria pacientului, cel putin in primele faze ale tratamentului, existand o literatura vasta care prezinta modul in care tratamentul este modificat in astfel de situatii (Gunderson & Chu, 1993).

B) FINALIZAREA TERAPIEI

Finalizarea terapiei poate fi deosebit de dificila si stresanta pentru pacientul cu TPB. Intrucat abandonul este esenta dinamicii patologiei borderline, modificarea schemei de abandon reprezinta obiectivul central al tratamentului. E esential ca planul de tratament sa includa dispozitii care sa ajute la rezolvarea pierderilor interpersonale. A spune „la revedere” si a purta doliu sunt abilitati pe care majoritatea pacientilor cu TPB nu si le-au dezvoltat niciodata, astfel incat terapia devine spatiul in care se asigura dezvoltarea acestor abilitati si experienta emotionala corectiva. Terapia trebuie de asemenea sa prevada modul in care pacientul se va descurca cu pierderea anticipata a clinicianului in faza de final a tratamentului. Pierderile trebuie recadrate ca „pierderi necesare”, iar abandonul ca „amintire” care este pretuita si nu uitata, acestea fiind vazute ca oportunitati de dezvoltare.

De obicei, hipersensibilitatea pe care multi pacienti suferinzi de TPB o traiesc anticipand pierderea poate fi in parte ameliorata prin sedinte de „intarcare” care se petrec cu o frecventa din ce in ce mai redusa. Aceasta rarire a sedintelor permite pacientului sa isi contina temerile de abandon, ii ofera oportunitatea sa foloseasca obiecte tranzactionale si sa dezvolte un simt al constantei de sine intre sesiuni.

Intrucat pacientii cu TPB pot reveni cu usurinta la tiparele lor dezadaptative, faza finala a tratamentului trebuie sa se focalizeze masiv pe prevenirea recaderilor. Scopul acestei faze este reprezentat de conceperea in maniera colaborativa a unui plan de autoterapie sau de self management care sa il ajute pe pacient sa prevada dificultatile susceptibile sa apara imediat dupa finalizarea terapiei si sa gestioneze situatiile problematice. Clinicianul va recomanda acestor pacienti sa isi asigure o ora pe saptamana in care sa continue progresul facut in tratamentul formal. Pacientii sunt incurajati sa gandeasca in perspectiva, analizand evenimentele saptamanii urmatoare, prezicand situatiile care pot fi deranjante si sa planuiasca moduri adecvate de a actiona in momentele respective. Terapeutii isi vor ajuta clientii sa isi raspunda la urmatoarele intrebari: „Ce pot sa fac daca constat ca revin la vechiul tipar comportamental?”, „Ce ar trebui sa fac daca incep sa cred iar in vechile credinte mai mult decat in cele noi?”, „Ce trebuie sa fac daca am o recadere?”

BIBLIOGRAFIE

1. Holdevici Irina (2009) „Psihoterapia cognitiv comportamentala in tulburarile de personalitate”, pp 563-705, „Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentala”, Editura Trei, Bucuresti

2. Nirestean Aurel, Lazarescu Mircea (2007) „Tulburarile de personalitate”, Editura Polirom, Iasi.

3. Nirestean Aurel (2006) „Tulburarile de personalitate – Interpretari doctrinare si conditii de comorbiditate”, University Press, Targu Mures

4. Nirestean Aurel (2006) „Tulburarile de personalitate – repere manageriale”, pp 59-63. Covrig Carmen, Zichil Gelu, Turcu Iustinian, Chirita Roxana, Lazarescu Mircea, Chirita Vasile, (2006). „Calitatea vietii in psihiatrie”, Editura Vicovia, Bacau.

5. Masu Cristina, Ionita Rodica, Stefanache Andreea, Puiu Gabriela, Patrichi Bogdan, Manea Mirela (2006) „Managementul terapiei tulburarii de personalitate borderline”, pp 78-85. Covrig Carmen, Zichil Gelu, Turcu Iustinian, Chirita Roxana, Lazarescu Mircea, Chirita Vasile, (2006). „Calitatea vietii in psihiatrie”, Editura Vicovia, Bacau.

6. Radu Vrasti (2011) „DSM 5, o sarcina peste termen sau o privire fugara asupra dezvoltarii lui”, http://www.vrasti.org

7. Dominique Page, Richard Toth, Aziz Salamat (2008), „Tulburarea de personalitate de limita” Ovide Fontaine, Philippe Fontaine (2008) „Ghid clinic de terapie comportamentala si cognitiva”, Editura Polirom, Iasi

8. Glen O. Gabbard (2007) „Tulburari de personalitate borderline”, pp 400-447, „Tratat de psihiatrie psihodinamica”, Editura Trei, Bucuresti

9. John M. Oldham, M.D., Chair, Glen O. Gabbard, M.D., Marcia K. Goin, M.D., Ph.D., John Gunderson, M.D., Paul Soloff, M.D., David Spiegel, M.D., Michael Stone, M.D., Katharine A. Phillips, M.D. (2001). „Practice Guideline for the Treatment of Patients with Borderline Personality”, APA Practice Guidelines

10. John G. Gunderson, M.D., Paul S. Links, M.D. (2008). „Borderline Personality Disorder – A Clinical Guide”, 2nd ed. American Psychiatric Publishing. Inc

11. Arthur Freeman et al. (2005), „Encyclopedia of cognitive Behavior Therapy”, Springer Science + Business Media Inc.

12. Len Sperry (2006) „Cognitive Behavior Therapy of DSM-IV-TR Personality Disorders”, Taylor & Francisc Inc.

13. John F. Clarkin, Ph, Frank E. Yeomans, MD, Ph, Otto F. Kernbera, MD, (2006) „Psychotherapy for Borderline Personality- Focusing on Object Relations”, American Psychiatric Publishing, Inc.

14. Jerold J. Kreisman, MD, Hal Straus „Sometimes I Act Crazy– Living with Borderline Personality Disorder”, John Wiley & Sons, Inc

Autor: Maria Estela MIHOC

>>> Te invităm să evaluezi acest articol:

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent