Asistența terapeutică a persoanelor care trăiesc cu HIV/SIDA 5/5 (4)
5/54

0
716

Potrivit World Health Organization (2011), 34 de milioane de persoane trăiesc cu HIV sau SIDA. S-a impus astfel elaborarea unor programe de prevenţie privind infectarea cu acest virus. În 2012, în 124 de ţări cu venit scăzut sau mediu s-a efectuat testarea a 118 de milioane de persoane, iar în situațiile necesare s-a oferit și consiliere (WHO, 2013). Din totalul persoanelor infectate cu HIV, 16.000 de persoane locuiesc în România, dintre care, în 2010, 291.915 de persoane cu vârsta de cel puţin 15 ani au fost testate pentru a li se identifica virusul HIV în organism, beneficiind totodată de consiliere, acest număr reprezentând 26,7/1000 de adulţi (WHO, 2011).

Elaborarea unui plan de tratament specific persoanei

Modalităţile prin care un individ poate răspunde la diagnosticarea cu HIV diferă în funcţie de caracteristicile psihologice ale acestuia, precum si de contextul de viaţă în care individul se află. Printre aceste modalităţi se numără refuzul acceptării diagnosticului, tulburări psihotice, ale afectivităţii, ale somnului sau ale personalităţii, dar şi ideaţie suicidară, cu precădere în prima jumătate de an de la aflarea diagnosticului. Individul în stare de suferinţă poate resimţi vinovăţie, ruşine, umilinţă, stigmatizare, singurătate, izolare, frică sau furie datorată neputinţei și stării maladive în care se află trupul său, toate aceste sentimente răsfrângându-se şi în relaţiile sale cu ceilalţi. Astfel, un număr mare de persoane infectate cu HIV urmează un tratament medicamentos adecvat bolii, căruia i se alătură psihoterapii adresate afecţiunilor psihice, acestea din urmă prezentând o incidenţă mare în rândul bolnavilor. În vederea elaborării unui plan de tratament eficient, specific persoanei, este indicat să fie evaluate o serie de aspecte, precum istoricul personal al bolilor mentale şi al abuzului de substanţe, natura actuală a relaţiilor intime, relaţiile familiale şi cu apropiaţii, suportul social, statutul la locul de muncă, satisfacţia în muncă şi starea de sănătate curentă (Rubenstein, Sorentino, 2008).

Majoritatea tipurilor de asistenţă terapeutică scurtă a persoanelor cu HIV sunt centrate pe o manieră suportivă, în care relaţiile cu ceilalţi sunt evidenţiate. Refuzul de a accepta boala reprezintă unul dintre aspectele principale abordate în terapie datorită riscului la care individul se expune pe sine (prin nerespectarea tratamentului atât de necesar), dar şi pe ceilalţi prin perpetuarea unui comportament iresponsabil (spre exemplu, prin continuarea întreţinerii de raporturi sexuale neprotejate sau prin nemărturisirea celorlaltora a statutului său de bolnav). Se impune aşadar informarea individului asupra efectelor bolii sale, a modalităţilor de transmitere a acesteia, precum şi asupra caracterului benefic al administrării corecte a medicamentelor (Rubinstein, Sorentino, 2008). De asemenea, istoricul persoanei trebuie să țină seama şi de dependenţa de substanţe. Majoritatea persoanelor dependente de substanţe infectate cu HIV îşi injectează droguri, iar consumul de droguri în timpul tratamentului paliativ este asociat cu neaderenţa la medicaţie (Cheever, 2004 apud Rubenstein, Sorentino, 2008); iar uneori perspectiva de a renunţa la droguri îl determină pe individ să nu dorească să urmeze tratamentul. Cunoaşterea bolilor psihice şi a abuzului de substanţe din istoricul bolnavului reprezintă un punct de sprijin pentru psiholog în elaborarea unui plan de intervenţie, în îndrumarea înspre forma de psihoterapie adecvată sau în colaborarea cu alţi specialişti.

De asemenea, aspectul cel mai acut abordat în cadrul psihoterapiei se referă la pregătirea pentru moarte. În plus, un fenomen comun în cadrul psihoterapiei cu persoane ce trăiesc cu HIV este renunţarea prematură la terapie. Există diferenţe între persoanele care rămân în terapie şi cele care aleg să nu ia parte până la încheierea acesteia. Astfel, există o mai mare probabilitate să rămână în terapie până la final cei cărora li se oferă suport social şi locuiesc cu cineva ce are rol de factor motivator de a continua terapia, spre exemplu copiii bolnavului, cei care locuiesc mai aproape de clinica unde se desfăşoară psihoterapia, cei care au mai luat parte în trecut la şedinţe de psihoterapie, cei diagnosticaţi cu o tulburare de personalitate comorbidă şi cei care urmează un tratament psihiatric medicamentos.

Ce înseamnă pentru terapeut lucrul cu bolnavii cu HIV/SIDA?

Activitatea terapeuţilor de a lucra cu persoane infectate cu HIV poate fi atât o sursă de împlinire, satisfacţie şi îmbogăţire sufletească, cât şi de sentimente de deznădejde şi lipsă de speranţă ce pot conduce până la disperare. De asemenea, potrivit lui Bernstein și Klein (1995, apud Des Rosiers, 1999), sentimentele pe care le poate simţi un terapeut în situaţia în care pacientul se află în fază terminală pot fi de omnipotenţă sau de depresie datorită presiunii constante a timpului limitat. Distresul resimţit de terapeut poate fi o consecinţă a sarcinii de a gestiona efectele stigmatizării la care sunt supuse persoanele cu HIV, trăite individual de către acestea prin sentimente de frică, vinovăţie, ruşine, frustrare, furie, precum şi o consecinţă a dilemei privind confidenţialitatea din cadrul terapiei şi datoriei de a proteja clientul, în special în situaţii delicate precum alegerea de a-şi continua activitatea sexuală fără a-şi face cunoscută boala, cu riscul de a o transmite şi altora (Farber, 1994).

Pentru terapeut, deznădejdea cronică sau pervazivă se poate exprima prin îndoieli excesive privind eficacitatea sa profesională, concomitent cu o stimă de sine scăzută, lipsa concentrării asupra aspectelor clinice, piedici în rezonarea empatică, o conduită evitantă în abordarea conflictelor şi problemelor centrale expuse de client şi incertitudine privind eficacitatea procesului terapeutic (Farber, 1994). Una dintre modalităţile de a evita sentimentul de deznădejde, din perspectiva cogniţiei sociale, este aceea a a redefini eficacitatea terapeutică, astfel oferirea suportului poate însemna o terapie eficientă în cazul persoanelor cu HIV, şi nu neapărat remisia simptomelor. De asemenea, din punct de vedere psihodinamic, o modalitate este de a avea aşteptări profesionale realiste, cu centrare pe proces, precum şi de a-şi recunoaşte sentimentele de deznădejde fără a le minimaliza intensitatea. Potrivit psihoterapiei existenţiale, este indicat ca terapeutul să îşi pună la rândul lui întrebările existenţiale pe care şi le adresează bolnavul, deşi pot provoca în terapeut sentimente de neputinţă şi deznădejde acute, însă cu un rol curativ şi orientat înspre creştere personală şi implicit dezvoltare profesională (Farber, 1994).

Bibliografie

  • Bottonari, K.A, Stepleman, L.M. (2009). Factors Associated  with Psychotherapy Longevity among HIV-positive patients. AIDS Patients Care and STDs. 23(2), 108-119.
  • Des Rosiers, P. (1999). Repetition of the mother-infant dyad and the process of dyind in the psychotherapy of an HIV-positive man. Journal of the American Academy of Psychoanalysis. 27(2), 191-203.
  • Farber, E. (1994). Psychotherapy with HIV and AIDS patients: the phenomenon of helplessnessin therapists. Psychotherapy. 31(4), 715-724.
  • Rubenstein, D., Sorrentino, D. (2008). Psychotherapy with HIV/AIDS pacients: assessment and treatment plan development. American Journal of Psychotherapy. 62(4), 365-375.
  • www.who.org

Autor: Andrada Botgros

Liceunet (www.liceunet.ro)

Facebook: Liceunet

>>> Te invităm să evaluezi acest articol:

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent