Arta de a (îţi) pune întrebǎri

0
736

Cineva îmi spunea cǎ uneori întrebǎrile sunt mai importante decât rǎspunsurile – deşi de multe ori uitǎm acest simplu fapt, într-o lume grǎbitǎ sǎ gǎseascǎ soluţii practice şi afirmaţii. Deseori intervine frustrarea, lipsa de timp şi deschidere sau pur şi simplu nevoia de a şti, de a deţine adevǎrul. Astfel tindem sǎ desconsiderǎm utilitatea unei întrebǎri, fie ea şi una lipsitǎ de rǎspuns.

Întrebǎrile sunt potenţialitate – când pui o întrebare, deschizi o multitudine de uşi spre noi niveluri de cunoaştere – şi totodatǎ o dovadǎ de curaj, o renunţare la “a şti” în favoarea lui “a descoperi”. Uneori, se întâmplǎ sǎ ne aventurǎm în aşa mǎsurǎ încât sǎ punem la îndoialǎ ceea ce ni s-a pǎrut cândva de bun simţ, aducând perspective nebǎnuite pânǎ în acel moment.

Şi totuşi, câţi dintre noi fac acest lucru în mod frecvent şi sǎnǎtos, când pare atât de uşor şi confortabil sǎ rǎmânem pe tǎrâmul sigur al rǎspunsurilor fǎrǎ întrebǎri? Când viaţa ne oferǎ oricum atâtea provocǎri, de ce ne-am mai bate capul cu întrebǎri care poate nu au rǎspuns?

Când nu ne menţinem deschişi la posibilitǎţi şi alternative de înţelegere a realitǎţii, existǎ riscuri. În analiza tranzacţionalǎ, avem conceptul de scenariu de viaţǎ – deciziile reunite într-un destin pe care ni-l creǎm copii fiind, în încercarea de a înţelege lumea, pe cei din jurul nostru şi propria existenţǎ în contextul de viaţǎ. Este un plan cu privire la problemele cele mai complexe ale existenţei, formulat dupǎ înţelegerea unui copil preşcolar cu toate limitǎrile sale. Astfel se formeazǎ în mintea noastrǎ aspectele pe care le luǎm drept axiome – toate interdicţiile, legitǎţile dupǎ care ne conducem acţiunile, valorile personale, imaginea de sine, normele sociale, modalitǎţi de adaptare care poate la momentul respectiv ne-au fost cu adevǎrat utile şi care însǎ devin superflue şi chiar nocive într-un univers în permanentǎ schimbare, când devenim adulţi cu noi resurse, în contexte noi. Scenariul de viaţǎ devine o limitare, ca nişte ochelari de cal care nu ne dau voie sǎ vedem alte drumuri, mai adecvate sau mai benefice. Când considerǎm cǎ nu avem nevoie de întrebǎri dincolo de cele strict pragmatice, ca de exemplu “cât este ceasul?”, riscǎm sǎ rǎmânem în şabloane vechi de comportament care de multe ori nu au în spate argumente mai bune decât obişnuinţa şi falsa siguranţǎ a rutinei. Ne pǎstrǎm stima de sine scǎzutǎ, obiceiurile dǎunǎtoare, politeţile inutile, tradiţiile care au devenit un chin, idei care nu ţin pasul cu realitatea şi chiar propriile eşecuri – de dragul unui adǎpost cǎlduţ în care sǎ ne ferim de responsabilitate, de dragul unui “pentru cǎ” devenit adesea mai important decât “de ce”ul sau adevǎrul neutru, fǎrǎ scuze, fǎrǎ circumstanţe atenuante, fǎrǎ laude şi fǎrǎ judecǎţi de valoare.

Din perspectiva psihoterapiei, întrebǎrile au o deosebitǎ importanţǎ, datoritǎ faptului cǎ a întreba este esenţial în realizarea schimbǎrii. Când întrebarea este pusǎ altcuiva, intervin anumite provocǎri în plus faţǎ de procesul intern de a pune la îndoialǎ propriile axiome. Este persoana de lângǎ tine pregǎtitǎ sǎ asculte întrebarea? Deşi autoactualizarea şi verificarea realitǎţii prezintǎ utilitate în ameliorarea vieţii, se întâmplǎ sǎ avem cu adevǎrat nevoie de câte un popas în cǎlǎtoria dezvoltǎrii personale, câte o pauzǎ binevenitǎ, în care singura întrebare pe care ne-o punem este “oare sǎ merg mai departe? şi dacǎ da, de cât timp de odihnǎ şi autoîngrijire am nevoie pânǎ mǎ simt suficient de puternic(ǎ) sǎ pornesc din nou la drum cu toate obstacolele din cale?”. Este o nevoie realǎ şi totodatǎ poate fi un moment realmente dificil, când echilibrul ni se perturbǎ într-atât, încât axa de susţinere a unor idei în care credem devine cu adevǎrat o binecuvântare. Dacǎ pui o întrebare provocatoare unui om aflat în acest stadiu, existǎ douǎ variante între care se poate încadra reacţia: 1) celǎlalt, prea adânc înrǎdǎcinat în credinţele care acum joacǎ un rol în supravieţuie, nu te va auzi cu adevǎrat. Va redefini întrebarea, te va eticheta, poate se va angaja într-un joc psihologic, dupǎ care va merge mai departe, neschimbat, sau 2) te va auzi înainte de a fi pregǎtit şi se va scufunda şi mai adânc în nelinişte, pentru cǎ fiecare persoanǎ parcurge drumul propriu, într-un ritm propriu. Existǎ şi alternativa fericitǎ, când o întrebare pusǎ în mod empatic, aşa cum are nevoie cel de lângǎ tine sǎ fie exprimatǎ, poate aduce acea impresie de “evrika!” şi o perspectivǎ ineditǎ de a privi lumea şi pe sine în lume, o perspectivǎ mai curioasǎ, mai sǎnǎtoasǎ şi mai în acord cu sine, fix în momentul de rǎscruce. O altǎ “capcanǎ” când vine vorba de a pune întrebǎri altcuiva este aceea ca întrebǎrile sǎ fie sincere, nu simple afirmaţii cu semnul întrebǎrii la sfârşit. Atunci când întrebǎm sincer, nu ştim rǎspunsul. Calea celuilalt este unicǎ şi proprie, aşa cǎ nu ştim ce este mai bine pentru el, care îi este situaţia sau de ce anume are nevoie.

De asemenea, câteva întrebǎri utile înainte de a întreba ceva de naturǎ sǎ punǎ la îndoialǎ adevǎrurile altcuiva: întreb pentru mine sau pentru tine? Ce va câştiga fiecare din noi când vei auzi întrebarea mea? Ce va pierde fiecare dintre noi când vei auzi întrebarea mea? Care sunt aşteptǎrile mele în urma interacţiunii – coincid ele cu scopurile tale sau îmi doresc mai mult pentru tine decât simţi tu nevoia?

Sǎ mai revenim un moment la ideea de întrebare fǎrǎ rǎspuns – deşi acesta ar pǎrea în mod normal sǎ fie chiar scopul întrebǎrii, acela de a gǎsi o concluzie. Când gǎseşti rǎspunsul, pui punct; cu puţin noroc şi un pic de viziune, poate ai vǎzut lucrurile dintr-o perspectivǎ nouǎ, care însǎ va deveni noul “adevǎr ultim”. Când vorbim despre dezvoltare personalǎ şi aspecte existenţiale, consider cǎ este mai important sǎ laşi uşile întredeschise decât sǎ te grǎbeşti sǎ priveşti fiecare încǎpere nouǎ dintr-o datǎ; mai bine laşi imboldul de a descoperi sǎ te cǎlǎuzeascǎ, decât sǎ îţi formulezi doar o altǎ definiţie care poate nici ea nu va ţine pasul cu schimbǎrile mediului şi sinelui.

Ca sǎ închei fǎrǎ o concluzie care oricum ar fi de prisos:

Oare chiar putem pune o întrebare fǎrǎ sǎ “ştim” sau mǎcar sǎ “vrem” dinainte rǎspunsul? Apare mai întâi întrebarea sau rǎspunsul?

Oare când este etic ca un terapeut sǎ punǎ clientului întrebǎri de naturǎ sǎ provoace schimbarea fǎrǎ sǎ “ştie” dinainte mǎcar o parte din rǎspuns, expunându-l astfel pe client la riscuri mai mult sau mai puţin neprevǎzute? Oare când este etic sǎ nu facǎ acest lucru?

Oare când este preferabil ca fiecare sǎ îşi punǎ numai propriile întrebǎri, cele pentru care este pregǎtit, într-o lume în care accesul lejer la informaţii faciliteazǎ accesul la puncte de vedere multiple şi contradictorii? Şi când este preferabil sǎ ne punem unul altuia întrebǎri care “nu sunt de bun simţ”, sǎ ne împingem reciproc pe drumul creşterii?

Şi oare cum se poate scrie un articol despre întrebǎri în afirmaţii?

>>> Te invităm să evaluezi acest articol:

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent