Ai noroc că sunt băiat bun și stau cu tine! 3.97/5 (37)
3.97/537

0
2128

Irina a solicitat terapie pentru stări accentuate de neliniște, frica de moarte, de cutremur, fobie de a călători cu mijloace de transport în comun, de a merge singură în magazine aglomerate, cu atacuri de panică și depresie. Lucra într-un mediu unde era singura femeie din colectiv, iar colegii făceau glume grotești la adresa femeilor, cu ea de față, de multe ori adresându-i cuvinte nepoliticoase, gen: ”tu să-ți faci cafeaua în cafetiera ta, dacă ți-ai adus, pentru că asta este a colectivului”. Nu dorea să își schimbe job-ul (momentan) pentru că salariul ei era peste media celor bune din România.

Nici acasă lucrurile nu mergeau prea bine. Partenerul ei câștiga mai bine decât ea și obișnuia să o ”încurajeze” ori de câte ori avea ocazia: ”Nu te uiți la tine că ești praf? Nu o sa găsești niciun job bun la cât de prăpăstioasă ești! Nu ești bună de nimic și ai noroc că stau cu tine!” Relațiile intime nici ele nu prea mai erau prezente în viața cuplului, prietene nu prea mai avea de când era cu Nicu, socializa doar atunci când ieșeau cu prietenii lui, pe care nu-i plăcea pentru că erau ”ironici și prost crescuți”.
Am stabilit obiectivele terapiei și pentru că ele vizau în primă instanță reducerea anxietății și o stare generală mai bună, am decis de comun acord să abordăm o strategie pentru a atinge aceste obiective. Irina provenea dintr-o familie unde părinții o iubeau foarte mult și le era foarte teamă ca ei să nu i se întâmple nimic rău, exagerând cu grija și cu temerile legate de accidente și boli. Nu fusese niciodată la vreo înmormântare, pentru că acolo oamenii plâng, iar părinții și-o doreau fericită. Îl alesese pe Nicu, partenerul ei, pentru că nu era obișnuită să fie singură. A spus ”da” primului care i-a făcut curte, după ce fusese părăsită de partenerul anterior. Întrucât nivelul anxietății era destul de ridicat, cu insomnii și epuizare psihică, cu accese de plâns aproape la fiecare ședință de la începutul terapiei, i-am recomandat o vizită la psihiatru pentru tratament anxiolitic/antidepresiv, însă a refuzat. I-am respectat dorința, așa că în demersul terapeutic, am folosit toată ”artileria” pentru a-i scădea anxietatea și pentru a învăța să gestioneze cât mai bine situațiile cu conținut stresor.

Rămânea o singură zonă care îi provoca invariabil neliniște și frustrare: relația de cuplu, drept pentru care tot ce construiam în săptămâni, se dărâma după o ceartă cu Nicu, în care i se reamintea cât de norocoasă este că îl are pe el… Partenerul o jignea constant și o ironiza pentru orice greșeală sau reușită, dar în același timp ea afirma că era și foarte grijuliu cu ea atunci când îi era rău. Irina învățase că pentru a-l îndupleca de la o decizie, pentru a-l face mai uman și a-i capta atenția trebuia să nu se simtă bine. Imediat ce ei îi era rău, o urca în mașină și o ducea la spital sau fugea la farmacie, o mângâia și îi vorbea mai duios. După multe strategii despre cum să pună problema pentru a-l convinge, a acceptat și Nicu să vină la cabinet. Irina îl descrisese foarte bine în momentele când era supărată pe el – la fel de ironic și devalorizator la adresa ei și de față cu mine. Din ”nebună” și ”proastă” nu a scos-o. Se vroia o ședință în care să reușesc să pun accent pe lucrurile care îi leagă pentru a avea un punct de pornire bun și cel puțin să reușesc să transfer câteva informații utile de comunicare și de igienă emoțională a unui cuplu. Nu am avut cu cine, întrucât Nicu s-a transformat dintr-o dată din agresor în victimă, vorbind tare și precipitat despre viața îngrozitoare pe care o are cu ea, de parcă era la un concurs de cine pe cine înfundă mai tare.

La ședința următoare ea și-a cerut scuze față de mine, însă consider că ar fi fost nevoie să își ceară scuze față de ea însăși. E greu să ai un cod etic și deontologic de respectat în astfel de situații, mai cu seamă că sunt adepta terapiilor non-directive. Am urmărit să o orientez către cum va arăta viața ei peste 2-3 ani dacă nu se schimbă nimic în dinamica acestui cuplu. Am accentuat faptul că oamenii se schimbă nu pentru că ne dorim noi sau ne trebuie nouă, ci doar în urma propriilor decizii și experiențe de viață. Din fericire, nu la mult timp ”soarta” a ajutat-o, întrucât Nicu, după 2 ani de terapie a ei, și-a găsit pe altcineva. M-am mai văzut cu Irina încă vreo 3 luni, perioadă în care a avut nevoie de suport emoțional după a treia relație în care era părăsită. Toți anii aceștia lucrasem intensiv la creșterea stimei de sine, drept pentru care când începuse să nu-i mai permită lui Nicu atitudinea agresivă, el nu s-a mai simțit bine și și-a căutat o altă ”victimă”. I-am spus și ei metafora ”Noroc, ghinion… cine știe?”
M-o fi acuzat atunci Irina întrucât crescându-și stima de sine i s-a spulberat visul de a fi trăit ”fericiți” până la adânci bătrâneți? Aluatul era dospit și… Făt-Frumos a apărut. S-a întâmplat foarte aproape de casă – un vecin cu care se întâlnea destul de des și care o plăcea, doar că… era ocupată până mai ieri. Acum a spus din nou ”da” unei relații, însă după o probă de două luni de stat singură, timp în care și-a demonstrat că a fi singur nu e neapărat ceva rău. Și ce credeți? Am rămas fără client la terapie! 🙂 Într-o lună era schimbată la 180 de grade, cu proiecte de mutat împreună. Veselă și spontană, îndrăzneață și plină de încredere în ea. Liviu o adora, o complimenta, o alinta, o plimba pe unde își dorea, îi gătea, îi făcea masaj, făceau dragoste de două ori pe zi și, în plus, era foarte sociabil – cu o gașcă de mulți oameni frumoși, ca și el.

Morale sunt multe din această situație: atât pentru mine și ca om, și ca terapeut, cât poate și pentru alte cupluri care se complac acceptând diferențe majore de valori și obiective în viață. După doi ani în care parcă trăiam în balada Meșterului Manole, vine Liviu, bărbat care știe ce vrea și știe ce, cât și cum să ofere femeii iubite și = cuplu fericit. Câte momente au fost în care o întrebam pe Irina într-un mod non-directiv, strategic: ”oare de cât timp mai ai nevoie ca să știi ce este cel mai bine pentru tine, în ce privește relația cu Nicu?” sau: ”oare ce ar trebui să se întâmple pentru a putea spune că totul a atins o limită?” sau: ”ce spun prietenii și familia ta despre relația voastră?”. O scuipase, o bătuse, o jignise în fața tuturor prietenilor lui, iar ea nu știa ce vrea şi care îi este limita… Rezolvarea situațiilor delicate a cuplurilor nu e reprezentată întotdeauna de armonizarea celor doi. Câți ani, cât efort, nervi şi timp a costat această relaţie?
Nicu, îți mulțumesc că i-ai făcut această favoare! Mă înclin în fața ”inteligenței” tale! Aviz celor care s-au regăsit într-o măsură mai mare sau mai mică: nu vă bazați pe argumente precum”inteligența lui Nicu” sau ”poate că asta este misiunea mea, să îl schimb pe el” sau ”dragostea face miracole”, pentru că s-ar putea să vă pierdeți pe voi…

Psihoterapeut, psihosexolog, coach Elena Cozma

>>> Te invităm să evaluezi acest articol:

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent

Deloc Nu prea Asa si asa Este ok Excelent